Marius CHELARU: BIBLIOTECA HAIKU

 

 

„Haiku”, revista de interferenţe culturale româno-japoneze, serie nouă (4), anul 27, nr. 58/ 2017, toamnă-iarnă

Acest număr al revistei conduse de Valentin Nicoliţov (din redacţie fac parte şi: Nicole Pottier, Franţa, Neil Withman, SUA, Teodora Moţet, Magdalena Dale şi Vasile Moldovan) se deschide cu un editorial semnat de Valentin Nicoliţov, despre a noua conferinţă a Asociaţiei Mondiale de Haiku, care a avut loc în 8-9-10 septembrie, la Parma. La lucrări au participat autori din mai multe ţări, menţionaţi de editorialist, care notează şi că tema centrală a fost „peisajul”, şi despre peisaj în haiku au fost prezentate o serie de conferinţe susţinute de Ban’ya Natsuishi, Jean Antonini, Toni Piccini, Katica Kukavkova (cu care colaborăm şi la „Carmina Balcanica”), Sayumi Kamakura, Zlatka Timenova, Sameh Derouich ş.a. a mai fost o expoziţie de haiga, o masă rotundă, expoziţie de carte, concursurile aferente, concert ş.a.

Apoi în revistă este un interviu cu un nume care contează în haiku-ul francez şi nu numai, Jean Antonini, semnat tot de Valentin Nicoliţov, grupaje de poeme (haiku, senryu, tanka, poeme într-un vers) ale unor autori ai SRH, sau din afara ţării (între care J. Antonini, Diane Descôteaux) recenzii (Virginia Stanciu Butescu scrie despre Sub clar de lună, a lui Constantin Stroe, semnalată şi de noi, în acest număr, Vasile Moldovan despre Lumini pe ţărm, de Magdalena Dale şi Luminiţa Suse, semnalată şi de noi, în numărul trecut, şi despre o placheta, Poeme de iubire, a lui V. Nicoliţov), in memoriam – Vasile Moldovan scrie despre fostul nostru coleg în ale liricii nipone, Ion Untaru, poeme ale copiilor, şi, în final, reviste străine, rezultatele concursului internaţional al revistei „Haiku”, premii internaţionale, anunţuri, cărţi la redacţie. Aşadar, ca de obicei, un sumar bogat.

 

*

„Ginyu”, nr. 77/ 25.01.2018

Din nou „pelerinul” (ginyu) a călătorit către noi, de la Saitama, din Japonia, trimisă de Ban’ya Natsuishi şi Sayumi Kamakura. Ca de obicei, cuprinde texte critice Toshyuki Tsukimura), de data aceasta şi un raport asupra conferinţei care a avut loc la Parma, în Italia, între 8-10 septembrie 2017, semnat de Toyomi Iwawaki-Riebel, poeme semnate de un grup numeros de autori: Ban’ya Natsuishi, Sayumi Kamakura (care semnează şi un „raport de expoziţie”), Toshio Kimura, Adam Hlobus, John Martone, Yoshitomo Abe, Shin’ichi Suzuki ş.a. Sînt şi poemele premiate la prima ediţie a „Shimanami Future Haiku Contest”, relatări (rapoarte) a unor evenimente şi, în final „Ginyu Gallery”, cu poeme selectate şi comentate de Ban’ya Natsuishi, ale unor autori ca Dany Blackwell, Bill Cooper, Lavana Kray din nou, Ana Cates.

Ca de obicei, cîteva poeme (ale unor autori din creaţia cărora nu am tradus pînă acum, conform „regulii” noastre): „după incinerare/ linguri de orez/ în curry” – Dany Blackwell (Spania); „prietenul meu s-a lăsat de băutură./ Stăm, ascultăm ploaia, în tăcere ceva lipseşte” – Adam Hlobus (Belarus). Şi poeţi premiaţi la „Shimanami Future Haiku Contest” (şi pentru a vedea maniera de selecţie/ felul în care scriu autori japonezi): „O, Mona Lisa!/ nici un viitor ca acesta/ pentru mine!” (locul I, Takuya Nara); „Din viitor/ un plan de dezvoltare/ fără nici o simetrie” (locul III, Eri Matsuda); „ Chiar şi în viitor/ o rodie/ rămîne roşie” (menţiune, Rie Ozaki); „Iubesc viitorul/ nu vreau ca vara/ să se termine” (menţiune, Yume Takahashi); „Pînă la viitor/ ascult sunetul valurilor/ din depărtare” (menţiune, Hinako Fukuoka).

 

*

Şerban Codrin, Stîlpi de felinar. Antologie sezonală de poezie minimalistă epigramatică haiku, ediţia a II-a, prescurtată, cuvînt înainte de Laura Văceanu, ilustraţii: Ion Grigoruţă, coperta IV – foto Ion Cucu, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2017, 266 p.

Şerban Codrin – cu care am avut discuţii aplicate; am publicat una din convorbiri în „Poezia” recent, relevînd cititorilor felul lui de a fi – este unul dintre cei mai longevivi, dar şi mai avizaţi autori de lirică niponă de la noi. Ştiam că lucrează la această carte – discutasem la un moment dat, la Constanţa, despre saijiki, despre kigo şi ideea de haiku faţă cu modernismele de azi –, şa că am aşteptat să văd cum va arăta editată. Şi eu, ca şi autorul (deşi avem şi abordări/ opinii nuanţate, poate chiar diferite a unuia faţă de altul), consider că sînt anume „cerinţe” pe care acest tip de poem trebuie să le păstreze ca să mai fie haiku. Autorul, în esenţă, susţine elementele clasice a ce înseamnă haiku, şi în spirit zen, notînd, între altele că, după momentul Shiki, care „a avut repercusiuni cu bătaie lungă”, şi, dincolo de o „democratizare” a „accesului oricui la creaţia literară” a „contribuit, în perspectivă estetică, la decăderea dramatică” a acestei formule poetice „prin acceptarea banalizării, prin infiltrarea platitudinii, prin declinul formei, schimonosind complexitatea şi nobleţea poeziei, înlocuindu-le cu simplismul inexpresiv şi uniform”. Astfel, azi, „arta marilor maeştri s-a vulgarizat adeseori pînă la grotesc şi la caricatură”. Şi, nu în ultimul rînd, dincolo de elementele care ţin de istoricul românesc în domeniu, al cărţilor/ antologiilor apărute, cum am amintit şi cu alte prilejuri, este o primă (şi binevenită) versiune, în spaţiul românesc, a unui „almanah poetic al elementelor naturii. Dicţionar al temelor şi al cuvintelor sezonale” – adică saijiki.

În fapt, această „democratizare” şi tot corolarul, care trebuie analizat mai amplu, nu i se datorează neapărat (sau doar) lui Shiki, pentru că schimbările din Japonia erau complexe la acea vreme[1]. De fapt, începuseră cu mult înaintea sa. Dar e de discutat pe această temă.

Încheiem, pe moment, cu un îndemn la lectură, şi, pentru a ilustra cum a fost alcătuită cartea, iată secţiunile acesteia (după prefaţă şi două texte intitulate Cînd poezia vine din Imperiul ceresc, şi Haiku – un experiment literar sau un nou gen?): Ce se întîmplă în literatura română? Cîteva repere pe un drum secular, E haiku o nouă specie literară?, Începuturile drumului românesc, Antologii de haiku româneşti, pentru marcarea teritoriului, Antologii din secolul al XXI-lea, Antologia Romanian Kukai, 2009, Semne indicatoare din interiorul domeniului haiku, Delimitarea domeniului haiku, În definitiv, ce este haiku?, Reguli esenţiale ale structurii compoziţionale în haiku, Estetica poeziei haiku, Cîteva figuri de stil, Dincolo de broasca lui Matsuo Basho, Haiku pe piaţa literară, Poezia minimalistă, Discuţii inutile, Ce e forma liberă în viziunea japoneză, Ce se întîmplă în poezia haiku internaţională, Un almanah poetic al elementelor naturii. Dicţionar al temelor şi al cuvintelor sezonale (saijiki), Lista temelor şi cuvintelor sezonale ale mediului natural românesc, Trei poeme în proză – haibun, Micropoeme orientale şi occidentale, Bibliografie, Fişă bio-bibliografică, Indice de autori.

 

*

Jules Cohn Botea, Licurici ai gîndurilor mele, Editura Vasile Cîrlova, Bucureşti, 2000, 98 p.

Recent a plecat dintre noi Jules Cohn Botea, un nume des întîlnit în rubrica noastră, fie legat de diversele sale activităţi în domeniul liricii nipone, de prezenţa sa în antologii, dar şi cu volume personale (între care amintim Reverberaţii/ Reverberations, poeme tanka şi haiku comentate, poeme într-un vers, 2003, sau Zîmbete în stil japonez, senryu şi kyoka, 2011).

Am discutat cu Valentin Nicoliţov şi Vasile Moldovan despre dorinţa revistei de a prezenta, încă o dată, o carte a domniei sale. Aşa se face că primind, prin intermediul lui Vasile Moldovan, o carte mai veche a lui Jules Cohn Botea (în care poemele sînt grupate în secţiunile: De-a lungul unui an, Timp şi contratimp, Întrebări cu şi fără răspuns – haiku, şi în final, un grupaj de senryu), îl mai aducem încă o dată în faţa cititorilor noştri cu aceşti „licurici ai gîndurilor” sale.

În Reverberaţii, amintită mai sus, Jules Cohn Botea spunea că „o carte de haiku nu poate fi citită pe nerăsuflate”, iar dacă după lectură „nu simţi nevoia să închizi ochii şi să vizualizezi tabloul oferit sau să meditezi la adevărurile uneori tragice propuse, înseamnă o nerealizare, un non haiku”. Să închidem şi noi ochii după ce vom citi aceste poeme ale sale, vizualizîndu-l şi pe el şi pe alţi colegi care nu vor mai ajunge la întîlnirile iubitorilor de lirică niponă: „Cer alb de iarnă/ cu ciori în loc de stele. Rîul îngheţat.”; „A nins azi noapte;/ pentru florile mele/ totul s-a sfîrşit”; „De ce în fugă?/ Azi e luni apoi e joi/ noi cînd mai trăim?”.

 

*

Vasile Spinei, Gardul de măceşi/ Eglantine hedge, haiku & senryu, traducere în engleză, coperta şi ilustraţiile, cuvînt înainte de Ion Codrescu, Prefaţă de Itō Isao, Bons Office, Casa Editorial Poligrafică, Chişinău, Republica Moldova, 197 p.

Pe autorul acestei cărţi îl ştiu cam de pe vremea în care a publicat primul său volum de haiku, Surîsul călugărului (prefaţat tot de Ion Codrescu), la editura Leda, din Constanţa, anume 1996. De atunci a mai publicat alte şase cărţi de lirică niponă, haiku şi senryū, aceasta fiind cea de-a şaptea. Lecturînd-o, am avut două puncte de interes – primul, firesc, constituindu-l poezia/ felul de a scrie a lui Vasile Spinei; al doilea a fost dat de maniera în care văd acest fel de a compune haiku cei doi care au semnat cuvintele de început, anume Ion Codrescu şi Itō Isao, despre care am vorbit de mai multe ori şi în „Poezia”, şi în alte reviste.

Dar mă voi referi aici numai la poezia lui Vasile Spinei şi anume mă voi opri, dat fiind şi spaţiul alocat, pentru că tot am vorbit de cîteva ori de „amprenta locului” (sau „specificul local”). Şi sînt multe lucruri care amintesc de Moldova de peste Prut în această poezie, chiar dacă vocabularul nu este deloc numai tipic locului. Sînt o serie de localisme, nu multe, dimpotrivă, şi folosite fără ostentaţie, şi care, unele, se regăsesc nu doar acolo, dar par mai „acasă” în poezia lui Vasile Spinei: scurtătură, ciorovăiala vrăbiilor, „varga de salcie/ cu mîţişori”, „ocara ciorii”, cîinele clefăind, buruienile cît gardul, coteiul zburlit. Sau, într-un poem: „aşez albina pe o frunză/ acul din deget/ mai rabdă” (aici, „rabdă” în sensul de aşteaptă”).

Şi, desigur, felul în care surprinde locul/ momentul, care, poate şi subiectiv, mă duce cu gîndul la „acasă” al meu, din sat. Nu o dată regăsesc atmosfera care şi mie îmi e atît de aproape de inimă, şi îmi aduce aminte de satul bunicilor: „vîntul/ şi dangătul clopotului…/ ploaia cu frunze”. Sau, de la el de acasă, de pe malul Nistrului: „pe turela cetăţii/ tufa de mărăcine/ în floare”. Sau: „pe luntrea/ cu vîsle rupte/ o cioară”.

În principal „simeza” e mai degrabă una a naturii, cu tot ce înseamnă ea, a lumii satului, sau apropiată acesteia, dar din loc în loc mai transpare cîte o comparaţie de tipul lipsei vreunui SMS, zgomotul unui supersonic, vreun anticariat sau un pantof cu toc, un lift defect ş.a.

Despre elementele formale să spunem doar că, în general, autorul caută linia clasică, inclusiv legat de categoriile estetice caracteristice, chiar dacă uneori, nu foarte des, numărul de „silabe” nu este 5-7-5, şi kigo este mai degrabă în ideea de „keyword”. De pildă, pentru că regăsim şi teme dureroase, actuale pentru Moldova de peste Prut şi de dincoace: (dar tot în „haină specifică”): „răstignire…/ mormintele de-acasă/ copiii emigraţi”.

În această lumină am citit acest volum al lui Vasile Spinei, un autor care, în ani, şi-a „rafinat” (spune I. Codrescu) felul de a scrie haiku, îmbinînd categoriile clasice ale acestui poem, izvorît din „sol” japonez, cu felul său de a fi şi de a simţi de aici, din Moldova. Un volum atent realizat şi editorial/ tipografic, îmbogăţit şi de arta haiga a lui Ion Codrescu.

*

Nina Kovačić, Proljetni Ćaj/ A spring tea, editor şi prefaţă (Momentele poetice haiku ale Ninei Kovačić): Mirko Kovačević, ediţie plurilingvă; traducători – engleză: Djurdja Vukelici Rozici, germană: Beate Conrad & Klaus-Dieter Wirth, spaniolă şi italiană: Veljka Ružička Kenfel, română: Dan Doman şi Corneliu Traian Atanasiu, japoneză: Hidenori Hiruta, bulgară: Iliyana Stoyanova, slovenă: Alenka Zorman; ilustraţiile interioare şi coperta: Maja Ettinger-Cecić, Zagreb, Croaţia, 2016, 196 p.

Sub egida Asociaţiei Culturale Croate (care am înţeles de la autoare că este cam ca Institutul Cultural de la noi, ca rol declarat, dar, din ce am priceput, cu altfel de manieră de a sprijini creatorii, şi chiar apariţia acestei cărţi de lirică niponă reflectă asta), autoarea croată Nina Kovaćić a publicat spre finele anului trecut o selecţie din creaţiile sale din ultimii cîţiva ani, care au apărut şi în reviste de profil naţionale. şi de peste hotarele ţării sale. Este o ediţie în mai multe limbi, între care regăsesc cu plăcere şi româna, iar traducătoarea pentru limba engleză (cu excepţia cîtorva poeme semnalate ca atare în carte) este Djurdja Vukelici Rozici, pe care cititorii revistei au putut-o cunoaşte mai bine atît prin semnalările cărţilor sale din această rubrică, cît şi din interviul apărut în numărul trecut.

Croaţia are un număr de autori recunoscuţi şi în ţară şi peste hotare, cu o activitate interesantă în domeniul liricii nipone. Am publicat poeme ale multor creatori croaţi în revistele de la noi, în care am/ am avut rubrici de profil, „Carmina Balcanica”, „Cronica”, „Kadō”, şi, evident, „Poezia”. Acest volum e interesant din mai multe puncte de vedere, de la faptul că, fiind unul de debut, care cuprinde creaţii din genuri considerate, în genere, şi în Croaţia (deşi pare că mai puţin/ oricum mai nuanţat decît la noi), „de nişă” este sprijinit de stat, printr-o instituţie menită a promova cultura naţională croată peste hotare, la faptul că autoarea a ales între limbile în care să îşi transpună creaţia şi limba română.

Volumul cuprinde haiku, senryu (pentru ambele genuri Mirko Kovačević foloseşte în cuvîntul său de deschidere numai „haiku”, menţionînd acest fapt), haiga, şi haibun (două texte), majoritatea publicate şi în croată, dar şi în engleză în diverse publicaţii naţionale şi internaţionale, tipărite sau online, între 2012-2016.

Cele mai multe dintre poeme (deşi poate din traducere uneori, din punct de vedere formal, scapă acest lucru) sînt scrise în manieră clasică. Pe alocuri însă regăsim şi variante de scriere monoku (legat de care discuţia teoretică este una interesantă, unii văzînd-o legată mai strîns de felul japonez de a fi, alţii ca un experiment). Uneori, nu foarte rar, autoarea a căutat, unde era posibil, să evite în poem verbul. (exemplu: „din molozul/ unei case arse/ cîntecul unui greier”). Fără a căuta un să se folosească de un vocabular sofisticat, Nina Nina Kovačić mizează pe forţa imaginii, pe surprinderea acelui „moment haiku”, pe puterea acestui tip de poem de a crea putere de sugestie din simplitate. Doar două exemple: „o moară părăsită/ boabe de făină agăţate/ de o pală de curent” (poemul mi-a adus aminte de o moară uitată de lume, undeva la marginea unui sat, în care, prin geam, am văzut un sac rupt şi parcă vreo cîteva boabe de grîu uitate şi de şoareci în bătaia vîntului care călătorea în voie prin toate ungherele); şi textul care dă titlul cărţii: „o petală de cireş/ cade în ceaşcă/ ceai de primăvară”. Nina Kovačić are darul de a extrage „culoarea” dintr-un moment aparent banal (ca, de pildă, acela în care briza se ascunde între frunze şi apoi în părul femeii), dăruindu-i haine potrivite de haiku.

Din loc în loc cîteva poeme (nu aceleaşi) au şi traduceri în cîte o altă limbă, două fiind şi în română.

Poemele sînt grupate (după prefaţă), într-o manieră personală, în secţiunile: Amurguri şi nopţi, Zori şi zile, De la origini, Viaţă domesticită şi sălbatică, Apă şi vînt, Copilărie, Momente şi, în final, cele două texte haibun, O întîlnire şi Elementele, apoi date despre autoare, despre ilustrator, mulţumiri.

Am zăbovit mai mult asupra cărţii şi pentru poeme, dar şi pentru felul în care a fost realizată şi editorial, şi ca design – şi ilustraţiile (semnate de un artist cu nume), sugestive şi din punct de vedere al complementarităţii cu textul, dar şi prin contrastul interesant între modernismul lor şi căutarea formulelor clasice din poeme, fiind redate tipografic reuşit; una peste alta o ediţie atent lucrată, hîrtie de calitate, policromie, cartonată/ broşată ş.a.

O autoare interesantă, ale cărei poeme cred că le voi mai întîlni în diverse reviste şi antologii, inclusiv, poate, în cea la care lucrează acum Djurdja Vukelici Rozici, cu autori croaţi.

*

Sagesse et Poesie chinoise, par Hu Pin Ching, M.-T. Lambert, Pierre Seghers, Introduction Pierre Seghers: Editions Robert Lafont, Paris, 1986, 124 p.

Dată fiind legătura aparte, felul în care au pătruns dinspre China în Japonia multe elemente de cultură/ literatură şi spiritualitate, semnalez, sumar aici (pe larg o voi face cu altă ocazie, probabil în „Convorbiri literare”), o ediţie bilingvă, chineză-franceză, frumoasă şi din punct de vedere tipografic, cu ilustraţii de epocă, adecvate, despre „înţelepciunea şi poezia chineză”, apărută în colecţia „Miroir du monde” (îngrijită de Pierre Seghers), la editura pariziană Pierre Lafont[2].

(În timp, în măsura posibilităţilor, vom semnala, pe scurt, cărţi din şi despre cultura/ literatura şi poezia şi a altor ţări asiatice.)

Sînt şi la noi ediţii cu selecţii de poezie chineză, unele mai pot fi găsite prin biblioteci. În aceasta sînt poeţi din „perioada legendară” (pînă în 1766 î.Chr.), Dinastia Han (206 î. Chr.), apoi perioada „Celor Trei Regate” (?-217), dinastia Jin (265-420), Dinastiile de Nord şi de Sud (Cele şase dinastii) (420-589), Dinastia Tang (618-907) – în care sînt marile nume Li Po, Du Fu ş.a., Cele cinci dinastii (907-960), Dinastia Song (960-1279), Dinastia Yuan (1277-1367), Ming (1369-1644), Qing (1644-1911).

Sigur, nu veţi regăsi aici formele poetice care au plecat spre lume din Arhipelagul Nipon (haiku, tanka ş.a.), dar, dată fiind influenţa civilizaţiei/ culturii chineze în toată Asia, şi nu numai, o selecţie de poezie chineză din cele mai vechi timpuri, pînă azi, poate fi o lectură interesantă şi pentru iubitorii de lirică de sorginte niponă.

*

Adina Al. Enăchescu, Iubirea dincolo de timp/ Love beyond time/ L’amour au-delà du temps, poeme într-un vers şi haiku de dragoste, ediţie trilingvă română, franceză, engleză, cuvinte de început: Florin Grigoriu, M. Chelaru, Carmen Mărculescu-Fărcaş, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2016, 162 p.

Poate că primul lucru care trebuie subliniat este că, aidoma altor doamne care fac parte din diversele grupuri/ societăţi de haiku de la noi, la cei peste 80 de ani, Adina Enăchescu publică un nou volum. A ales să îmbine paginile de haiku cu altele care cuprind poeme într-un vers. Cartea este dedicată autorilor din Societatea Română de Haiku, care a ajuns la un sfert de veac de la înfiinţare.

Poemul într-un vers are, la noi, o istorie interesantă, în prim plan cu Ion Pillat, subiect pe care l-am dezbătut pe larg, cu altă ocazie[3], şi legat de întîietate şi „controversele” iscate atunci. Şi, nu în ultimul rînd, am scris şi despre modul în care a fost receptat de creatorii de lirică de sorginte niponă la noi.

La noi au abordat acest gen mulţi autori, parte dintre ei şi creatori de haiku/ lirică de sorginte niponă, între care şi Adina Enăchescu. De pildă în Florile gîndului, a doua ediţie, sînt 202 de poeme într-un vers, dedicate lui Ion Pillat. În cazul de faţă, putem vorbi şi de asemănări, dar şi de diferenţe formale/ tematice/ de stil ş.a. faţă de abordarea pillatiană. La fel şi armonia întregului – dorită/ căutată de autoare –, pentru că, aşa cum a fost concepută creaţia pillatiană trebuie abordată ca o unitate, admisibilă şi sub raportul conţinutului, şi al formei; de pildă legat de titluri, cărora Pillat le acorda o importanţa aparte – Cornelia Pillat scrie[4] că, din „procesul de elaborare” al poemelor într-un vers „se poate deduce că titlurile acestea au luat naştere ulterior, din concentrarea lirică a poemului respectiv.” Astfel, titlul întregea poemului „înţelesul”, sporindu-i puterea de sugestie. Cred că de la acest mod de a vedea „întregul” a dorit să pornească şi Adina Enăchescu, nu doar în acest volum (în ediţie trilingvă, fără specificarea numelui traducătorilor).

Privite împreună, în ambele părţi ale volumului (ca de obicei, am putea spune, în cazul autoarei) „culorile” dominante par să fie nostalgia, dublată, parcă, în fundal, de o strună de melancolie, unde de regret, dar şi de împlinire – frumuseţea, bucuria de a fi, de a participa la spectacolul vieţii, la comuniunea cu universul. Şi, desigur, mai ales pentru secţiunea haiku, dragostea (pentru un loc, o persoană ş.a.), păşind din tinereţe, prin vîltorile timpului fără odihnă şi prea iute curgător, care ne macină clipele pînă la cea din urmă din viaţa asta.

La fel cum, fără a ne mai opri la discuţiile „tehnice” privitoare la poemul într-un vers sau la haiku, e de remarcat, în aceste texte, şi prezenţa locurilor de suflet (sau a „ecourilor” legate de acestea – toaca la chindie, Teiul din Copou, satul ş.a.) ale autoarei; un exemplu: „Satul meu natal –/ peste codrii seculari/ luna nouă”.

Putem vorbi şi de alte aspecte (de pildă „ecouri” din lirica universală – un text, „Un urcior de lut –/ ca mîine voi fi şi eu/ oale şi ulcele”, ne duce cu gîndul spre vechea Persie, la Khayyam), dar încheiem dorindu-i autoarei ca aceasta să nu fie, cum spune la un moment dat („Zi de zi trudesc/ la ultima mea carte –/ cîntul meu de lebădă”) ultimul său volum, ci doar unul dintre ele.

*

Letiţia Lucia Iubu, Inscripţii pe un bob de grîu, poeme într-un vers, ediţie trilingvă, română – franceză (versiune de Paula Romanescu), engleză (versiune de Vasile Moldovan, care semnează şi cuvîntul înainte, De la poemul pillatian la propria expresie), Editura Autograf MJM, Craiova, 2015, 94 p.

Despre poemul într-un vers, istoric ş.a., am discutat mai sus, la cartea Adinei Enăchescu (dar şi cu alte prilejuri), cum şi despre maniera în care au urmat „tiparul” pillatian”, cu toate ale sale, autorii români. aşa că trecem direct la Letiţia Iubu, o autoare despre care am mai amintit, la fel, la „Biblioteca haiku”, în diverse împrejurări. În această carte (girată de două nume cunoscute din peisajul liricii nipone nu doar de la noi, Vasile Moldovan şi Paula Romanescu) autoarea a ales să grupeze poemele în ciclurile: Rădăcini, Anotimpuri, Inscripţii pe un bob de grîu, Pe urmele iubirii.

Remarcăm în mod special (dincolo de posibilele interferenţe şi cu preocupările legate de lirica de sorginte niponă, la care face referire în cuvîntul său V. Moldovan), de modelul pillatian pe care l-a urmat autoarea, felul în care se vede în aceste poeme amprenta „rădăcinilor” noastre, de la colinde, cîntecele de leagă, sărbătorile religioase (Crăciunul, Paştele, Boboteaza, Rusaliile, Sînzîienele ş.a.), datinile de pe meleagurile olteneşti, natale, obiceiurile legate de pîine, de grîu ş.a.

În încheiere, două exemple din poemele ale Letiţiei Iubu care are o cale a sa proprie, în această carte, profund şi frumos legată „rădăcini”, de părinţi, bunici, casa părintească, satul natal, amintirile din copilărie (parcă am simţit şi eu, citind un text al său, mireasma gutuilor din odaia mamaiei mele): „Cîntări cu glas de îngeri dezleagă taina lumii” (Colinde); „Pe asfaltul încins dansînd o paparudă” (Arşiţa verii).

[1] Despre rolul şi epoca lui Shiki am discutat cu mai multe ocazii, între care în cărţile: Haiku. Haiga. Haibun, Iaşi, 2013, cuvîntul înainte la Masaoka Shiki, haiku, Versiunea în limba română: N. Amălinei, Iaşi, 2014 ş.a.

[2] Mulţumiri domnului Vasile Moldovan.

[3] În Ion Pillat şi poemul într-un vers. Receptări de ieri şi de azi şi din perspectiva creatorilor de lirică niponă, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011.

[4] Ion Pillat, Opere, vol. 3, p. 460.