Rasul GAMZATOV

DOUĂ UŞI

Casa asta are-n zidu-i gros

Două uşi: intrare şi ieşire.

Eu prin prima am intrat sfios

şi-am uitat apoi de ani şi zile.

 

După cum e-n munţi un obicei,

Mi s-a dat o ceaşcă pîntecoasă,

Sorb de-atunci mereu din vinul ei

Dar, ca-n ciudă, setea nu mă lasă.

 

Timpul trece, trece ne-ncetat,

Mi s-a dat kumuzul din pruncie,

Cînt şi cînt, dar parcă de cîntat

Nu m-aş sătura şi-o veşnicie.

 

Ani destui s-au scurs din viaţa mea,

Mă grăbesc să scriu, să cred în toate,

Fiindcă ştiu că după uşa grea

Nimeni nu mai are-a aştepta

Decît somnul veşnic, cît o moarte.

 

Da’-ntr-acolo duce drumul meu,

E aproape pragul, prea aproape,

Uşa-aceea, scîrţîind mereu,

A-nceput încet ca să se crape.

 

După uşă-i noapte grea şi vînt

Şi-am băgat de seamă-acum în casă

Că în zid, cu uşile în rînd,

E şi-un geam prin care-ncape-un gînd,

Dar prea strîmt să poată-un om să iasă.

 

Ştiu, dar eu nu mă mai pot opri,

Simt că-n geam tot trupul mi se frînge,

Mă lovesc de gratii zi de zi şi mă tai în cioburi

Şi mă tai în cioburi pîn’ la sînge.

 

Alte uşi în casă nu mai sînt

Nu ni-e totul dat s-avem în viaţă,

Eu pe una am intrat de mult

Şi a doua-mi scîrţîie în faţă.

 

DREPTUL CUVÎNT

Timpul, timpul! Mereu cîte-un gînd

Despre timp a tot scris fiecare,

Însă nimenea dreptul cuvînt

Nu l-a spus pînă azi, mi se pare.

 

E-un cuvînt de sfîrşit, de-nceput,

Căutînd, îl aştept să mă cheme

Cum o lacrimă-i cheamă din lut

Pe cei duşi înainte de vreme.

 

Pentru cel ce în şa e pe drum,

Dar s-ajungă la prag nu mai poate

Eu cuvîntul îl caut precum

Cată calul cărarea prin noapte.

 

„Un’ te doare, copile?” – Din nou

Peste leagăn o mamă se-apleacă

Tot aşa cu iubire şi eu

Vreau cuvîntul prin faţă să-mi treacă

 

Cum să-l aflu?

E greu de găsit,

Dar îl caut şi voi a-l culege

Tot aşa cum cel strîmb osîndit

Cată-n martori dreptate şi lege.

 

Chiar de-o fi azi sau mîine să mor,

Să mă tem că mă cheamă pămîntul

Dacă eu aş lăsa tuturor,

Pîn’ la urmă găsindu-l, cuvîntul?

 

CĂRĂRILE DIN MUNŢI

Tîrziu de tot, al anilor ocol

Ascunde-va vreun vers mai strîmb sau gol

Aşa cum munţii-ascund în stînca sură

Cărările ce trec pe fruntea lor.

 

Cărări se-nnoadă sus pe piscu-nalt,

Apoi coboară, iarăşi se despart

Pe firul văii verzi, ca iar să sară,

Viclene, înspre piscul celălalt.

 

De sînge toate rîpele mustesc

Căci doi munteni cumva de se-ntîlnesc

Pe muchia cărării, loc să-şi facă

Să poată trece, nu se prea grăbesc.

 

Deşi se văd şi se-ntîlnesc în sat

Bărbaţii ageri mult mai greu străbat

Cărarea spre un suflet de femeie,

Decît suişu-n muntele-ngheţat.

 

Chiar dacă sus, pe muntele cel gol,

Folos găsesc cărări le-n ocol,

Bărbaţii sînt bărbaţi de mîntuială,

De cugetul îl au şerpuitor.

 

În înălţimea zării de opal,

Asemenea cu-al lunii reci oval,

După voinţa soartei ei de piatră

Cărarea pere-o roată de la car.

 

Cîndva,

măreţ şi-atotcuprinzător

Pămîntul – genial maculator –

A apărut şi-acum din el transcrie

a lumii carte timpul trecător.

 

MOARTEA PLOPULUI

Plopu-a fost mereu de neclintit

Ca o stîncă-n albii de pîraie,

Dar acum el pare ostenit,

Braţe-crengi neputincioase-ndoaie.

 

Plopu-a fost tot timpul bun cu noi,

Umbra-n dar ne-a dat-o-ntotdeauna.

Cum se face-acuma că te-ndoi,

Plopule, cum te-a sleit ţărîna?

 

Îmbrăcîndu-ţi verdele veşmînt.

Piept ai dat cu vîntul cel mai tare,

 

Trăsnet, fulger şi furtuni nicicînd

N-au putut defel să te prăvale.

 

Tu n-ai vrut sub gloanţe să suspini,

Înfruntat-ai spumegate ape

Deşi rîul rău din rădăcini

Ar fi vrut cu totul să te sape.

 

Chiar atunci cînd s-a cutremurat

Tot pămîntul, stat-ai în picioare,

Ce putere s-a pornit deodat’

Trupul să ţi-l frîngă de la şale?

 

Şi gemînd adînc din răsputeri

Plopul mi-a răspuns atuncea: „Pieptul

Mi l-a ros chiar viermele ce ieri

L-am hrănit la sîn, să-i dau puteri

Iar acum, ca omul, mor cu-ncetul!”

 

ALEARGĂ IAR TU, CALUL MEU !

Grumazul tău fierbinte-i, ca de foc,

Opreşte-te tu, calul meu, în loc,

Vreau să mă uit la vara ce se pierde.

Aleargă iar tu, calule, de-acum,

Mă du spre munţi, poate-oi afla în drum

Din nou un anotimp la fel de verde.

 

E luna clară, noaptea-i cu noroc,

Opreşte-te tu, calule, în loc, –

Nu mi-a ieşit din suflet o femeie.

Aleargă iar tu, calule, mă du

Să văd cum curge aprigul Koisu,

Femei destule-n cale or să-mi steie.

 

Nu te grăbi-nainte de soroc,

Opreşte-te tu, calule, în loc; –

În urmă au rămas ca o părere

Şi susurul izvorului curat,

Şi cîntecul de grauri îngînat

Pe-a’piersicilor crengi de roade grele.

 

Aleargă iar cît poţi tu, calul meu,

Ştiu că-nainte voi vedea mereu

Alţi grauri ce-or să-mi cînte pe-nserate.

Şi apă din izvor de multe ori

Voi bea, ajuns pe lîngă albii nori,

La piersicii cu crengi 1e-ncărcate.

 

Opreşte-te tu, calul meu, în loc,

De frîu ascultă, uită de galop, –

Căci Tinereţea-i dusă, nu mai vine.

Aleargă iar tu, Calul meu hoinar,

Cît vezi cu ochii noi n-avem Hotar –

Doar ştii că tinereţea e cu mine!

 

CEASUL DE CARE N-AVEM PARTE

Muhammed-proorocul, cum se spune,

A avut noroc cu-adevărat:

Dăruit i-a fost un ceas anume

Cînd Allah cu el a stat la sfat.

 

Eu un ceas aş vrea s-avem cu toţii,

Nu pe-Allah ca să-l putem vedea, –

Ci un ceas să stăm la sfat cu morţii,

Cu acei ce ne-au iubit cîndva.

 

Tare-aş vrea ca într-un ceas de taină

Lîngă foc să-l văd pe tata stînd,

Cum demult în nopţile de iarnă

Se lăsa ades furat de-un gînd.

 

Tare-aş vrea s-o văd din nou pe mama,

Un cuvînt aş vrea să-i spun măcar,

Pînă cînd ea şi-ar lua marama

Şi s-ar duce-n pîcla nopţii iar.

 

Dar de-un ceas aşa noi n-avem parte,

Cît de mult o fi ca să-l dorim, –

Toţi cei dragi de mult sînt duşi departe,

Noi mereu în viaţă ne grăbim,

 

Nu aflăm decît nemulţumire,

N-ascultăm decît de-al nostru glas.

Însă cum ne-am umple de iubire,

Dac-ar fi s-avem aşa un ceas!

Traduceri de Emil IORDACHE