Antonio Bux s-a născut la Foggia în 1982 şi trăieşte în Spania şi Italia. A îngrijit pentru edituri italiene ediţiile unor poeţi de limbă spaniolă şi a tradus poezie din limba spaniolă. A publicat deja opt volume de poezie, printre ele numărându-se şi două volume scrise în limba spaniolă, apărute în Spania şi Argentina. Textele selectate pentru traducerea în limba română sunt inedite.

 

Zborul amintire

Aş vrea să zbor în amintirea

timpului în care eram fericit şi să fiu

fericit acum că nu-mi amintesc

dacă nu ştiu să zbor ci doar mă deranjează

fiinţele multe care trec pe deasupra mea

fără mine că nu ştiu să trăiesc la înălţime

ca ei fiindcă văd aproape

în mine ca asaltat de prea multe amintiri

care nu mă fac fericit în zbor.

 

 

Exersînd sinele

Nu am nevoie de nimic.

Trebuie doar să-mi amintesc

ce am văzut când eram mic.

Povestisem

de-a lungul anilor o carte:

toate acestea  şi era fals.

 

Mierla, privighetoarea,

sunt cuvinte libere;

despre Dumnezeu.

 

Citindu-l, e mult mai repede.

Eliberată jumătatea

omului e operă.

 

Nu mi-am apropiat niciodată

nimic mai singuratic

şi limpede, şi atât de al meu.

 

Ca iubirea

Ca iubirea, ce simte înăuntru

dacă apoi creşte din greşeală, prea mult

dar nu în sine, această întrebare:

 

cum  vrei să iubeşti nevăzând

că graniţa este fiecare dragoste dacă

deja s-a rătăcit, dincolo de propriul sfârşit

e mereu aşa? Şi cum să îl vrei pe acelaşi

 

şi mai mult, fără vecinătăţi şi totuşi

chiar înăuntrul vieţii; şi e iubire

care stinge peste tot, dar nu în noi,

 

nu e nicio gravitaţie, sau numai etern

tot ce încă mai luptă, iubind

ce este al depărtării, cealaltă singurătate a sa.

 

Pentru aceste lucruri pe care nu ştiu să le spun

E din cauza acestor lucruri pe care nu ştiu să le spun

că spun ceea ce sunt. E uşor

sau numai o întoarcere la prima

stea trecătoare. Şi fără cer,

fără întuneric ce bântuie. Aşadar

scriu cu umbra  fraza

grea a sângelui. Chiar dacă prea

întunecat, mă găseşte întunericul drumului. Întuneric

ce ştie doar să se facă; şi pare la fel de negru ca

odată , cu morminte tot mai deschise.

Aceste drumuri, întoarse la destin.

Dar eu scriu pentru ochi de piatră.

 

 

Şi ceea ce vede are o inimă

Şi ceea ce vede are o inimă,

o minte deschisă, seara; şi poate

asta e tot. Când este deja mare

lumea reîncepe să vadă, şi vede încă

vie supravieţuirea, în aurul impur,

şi culoarea împietrită: suge fără teamă

coapsa iernatică şi umărul mai lung al

băiatului încordat către apus; care nu termină

niciodată să se îmbrace cu el însuşi.  E un univers

murdar dintotdeauna, hrănit cu fecale ancestrale

ce acum hrăneşte şi dă formă şi observă încă o dată;

univers bolnav de el însuşi, care suferă  o dată

şi începe de la inimă, dacă aude, de la băiatul

care se opreşte,  seara. Şi asta e ceea ce vede.