Poet în perpetuă goană după efecte, vădind o rară preocupare de a se rosti memorabil, Marcel Turcu (1940-2014) a contabilizat, în ultimul deceniu, un şir impresionant de culegeri lirice cu titluri căutate, punînd parcă la încercare curiozitatea cititorului – Alaun (2003); O problemă a jafrilor (2004); Ibis speculari (2004); Cuţit pentru lectură (2006); Ofiţerul stărilor de spirit (2008); Ofiţerul 1 al stărilor de spirit (2009); Eurorero (2010) și Bietul Templu (2012) – cărora li s-a adăugat încă un volum, cu texte în română, germană şi franceză, Orbitudine/ Unklarheit/ Orbitude (2013), op proiectat a forţa graniţele receptării lingvistice şi poate mai mult decît atît – o notorietate care s-a lăsat mult timp aşteptată.

Retractil, rezervat pînă la a părea distant în episodicele-i apariţii publice, la vreo reuniune de breaslă ori lansare de carte, unde se rostea –, supremă concesie pentru conclav – abrupt şi sentenţios, autorul acesta care multora li se va fi părut de neînţeles în episodicele-i apariţii publice a debutat în „Contemporanul” (1966), cu girul lui Geo Dumitrescu, iar editorial doar doi ani mai tîrziu, cu Farfuria sălbatică (1968), volum apărut în contextul redescoperirii de către generaţia 70 a poeziei avangardei. Industrios, nu întotdeauna şi cu necesitate prolix, Marcel Turcu a reuşit să publice, pînă spre sfîrşitul veacului şi mai apoi, încă vreo zece plachete de versuri, în ton cu cele deja menţionate – Tăcerile renului (1974). Levitaţie (1979); Voluptatea drumului (1980); Sublimarea pasiunilor (1988); Unchiul meu, aerul (1996); Contestreno, (1999); La trapez general (1999); Dorfleben in Südosteoropa (vormals)/ Viaţa la ţară în sud-estul Europei (pe vremuri) (2001), Ningeniu (2002), o antologie, de dorit, din tot acest corpus poetic abundent putînd constitui, la rigoare, un solid material de studiu privind avatarurile experimentelor lingvistice de tip paralogic din literatura modernistă a veacului trecut.

Consecvent cu principiile suprarealismului pînă la asumarea lingvistică a retoricii acestuia în limbajul comunicării curente, Marcel Turcu a fost probabil unul dintre ultimii ilustratori români ai acestui curent. Unul dintre cei din urmă fideli: textul său poetic este articulat parodic, şarjat, în respectul formulelor uzuale ale dicteului suprarealist – plauzibilitatea poeziei este asigurată de vocaţia epatării, a ieşirii din convenţii, de stranietatea atitudinilor şi recuzitei poetice: „Doi, trei copaci în văzduh: panică pură: plecaţi de-acasă şi-ajunşi în/ Văzduh: panică pură!…//Grădinile; parcul oraşului, squarul –/ Îi secretă şi-i adoră pe Reprezentanţii Gărzii Naţionale.// Preotul, imaculat acvariu, la slujba sa de duminică –/ Întinde untul pe pîine… Mai jos, mai departe,/ ceasurile punctînd ca nişte majorete subţiri.// E Paza de Coastă a Statului şi vîntul o incită.// Ferestrele, vene, vibratile de general, apoi Forul!…// Totul este dezlănţuit; impregnat în dezinvoltură,/ Semenii – Par rezemaţi: ataşaţi de respiraţia lor legitimă ori de o copie a acesteia/ – devotionis exemplum –/ După care se şi-mbrăţişează. Apoi, flora –/ Flora şi zilele de vineri, cu florii cei tineri iar nutriile,/ Cu discursul lor subiectiv, cu optica superioară şi/ granulaţia fină: nutriile –/ Foşnesc în biblioteci, avînd deprinderea de-a citi-n fascicole…”(Zbor de nutrie).  Regula este ca autorul să gloseze despre o sumă de lucruri expresive, dincolo de automatismele existenţei de zi cu zi – poza, travestiurile, arlechinada, gustul pentru paradox şi paradă ironică vorbind, toate, despre o rară plăcere a singularizării. O experienţă cu consecinţe importante pentru transparenţa textului consemnează ultimele volume ale poetului, în care insurgenţa împotriva literaturii este transferată în perimetrul propriu-zis al limbii. Structurilor logice ale limbajului li se substituie un limbaj „gestual”, exclamativ, preţiozitatea lexicală şi un decupaj metaforic şocant devenind apanajul curent şi miza cea mai vizibilă a poemelor.

2. Un autor cu un discurs singular, poate mai puţin „doborît// în/ melancolii”, cum el însuşi proclamă, este şi George Morărel în al său recent volum, Scardanelli în turn (o simfonie nevrotică în transe poetice), nici de tot dogorît de soarele negru al suprarealismului, cum sintaxa textelor sale lasă, şi nu o dată, impresia, nici de acela crepuscular-declinant, al unor mari damnaţi ai spiritului evocaţi de un text plasat pe ultima copertă a cărţii:”O simfonie nevrotică în transe poetice nu s-a mai scris. S-a făcut însă apel la această formulă neconvenţională, pentru a se încerca o radiografiere a imaginarului poetic, a stărilor şi obsesiilor celui condamnat de societate să se retragă şi să trăiască într-un turn. Poate este pentru prima dată cînd se ajunge în Groapa Marianelor a poeziei.// Scardanelli, o carte parcă scrisă cu gîndul la marii damnaţi, la Holderlin, Kleist şi Trakl.” Poet cu program, aşadar, şi nu unul lipsit de ambiţii, după cum se vede din cele citate, George Morărel pare a compune o utopie negativă, ce aspiră o cantitate apreciabilă de vocabule extrase orizontului livresc al deriziunii şi morţii, evocînd un cosmos fracturat, contorsionat, de un grotesc infinit în materializările cele mai comune: „Plutesc somnambul în oceanul/ expulzat/ din uterul nopţii/ în miriştea/ deja-albă-cu-maci-albi,/ în hăţişul obsesiei himeric retrăită./ Ecran noros de pleoape/ încercuie uimirea/ prinsului căzut-în/ traiectul întîmplării…” (29); ”Din nelămurirea veşnicului ocean al silfidei-de-aur/ mi-am plămădit masca gînditoare. Cît fard!/ Am ţipat şi în somn neputinţa…” (37); „În nebunia cărui vis am bătut?/ Zburam în castele-mantii-sărutări-cu-donjonuri, mirişti/ pe socluri/ pendulînd şolduri de poduri pentru monta generalului cu iapa eoliană./ Bănuiam duduitul tractorului în lacuri, lanuri în baie/ regulînd lexeme de paie, mirişti/ deschise la mirişti, potop de franctirori/ momind în butelii de iulie sîni cu viziere de abur” etc. etc. (52) Este mult, ne putem întreba, e puţin? De semnalat în cazul acestui autor mai degrabă discret în manifestări tipografice – volumul anterior, cel de debut, Capul poetic, a apărut în 2004 – mi se pare capacitatea de a construi, id est coerenţa unui construct poematic ce se multiplică în limite rezonabile.

3. Nu mi-am explicat, decenii la rînd, dispariţia subită din peisajul literar timişorean, pe la începutul deceniului opt, a unui liric predestinat, credeam, unei cariere de excepţie –, nu am tulburat, atunci şi nici mai tîrziu, cu întrebări indiscrete tăcerea unui companion de generaţie cu performanţe, spuneau peste ani ştiutorii, în domeniul cercetării şi al unor realizări tehnologice de vîrf. Şi aş fi rămas, probabil, doar cu admiraţia pentru cel realizat într-un domeniu pentru filolog inaccesibil, dacă Constantin Novăcescu nu ar fi decis, recent, să-şi adune o seamă de poeme într-o carte care face lumină asupra unor întîmplări care i-au marcat biografia: Ca o pleoapă de înger. Am aflat, astfel, la patru decenii distanţă că abandonul poetului, intempestiv şi lipsit de motiv aparent, s-a datorat vigililor lumii de-atunci, că autorul şi stanţele sale făcuseră obiectul unei investigaţii, după toatele regulile, poliţieneşti. Citise prin cenacluri şi încercase să publice un ciclu de poeme străbătute de un neascuns frison religios, strecurase în sistemul de simboluri şi viziuni cosmologice ale textelor tîlcuiri spiritualiste socotite, după normele vremii, păgubitoare. Suspecte însă vor fi fost, bănuiesc, nu doar figurativul alegorizant şi simbolurile poemelor, captaţiile livreşti şi unele trimiteri folclorice, din zona folclorului magic, cu suspiciune vor fi fost privite şi excesul de serafic şi presentimentul evanescenţei, alternanţa de peisaje edenice şi tablouri ale dezolării, de citate şi parafraze care se succed în poemele de altădată ale lui Constantin Novăcescu –, în incantaţiile şi invocaţiile lirice, în litaniile recuperate de autor dintr-un dosar („poetul”) de urmărire informativă din anii 70. Lucruri vizibile, schimbînd ceea ce e de schimbat, şi în versurile mai noi ale autorului. Tot incantaţii: „doar noi sub acoperişul/ lumii printre flori de magnolie/ iubindu-ne se mai aude// parcă zborul îngerului/ spre înalt şi liniştea luminii/ ce se naşte sub// ţărmul de veghe”, însă poeme de dragoste, deschise celebrării celor eterne ori aparţinînd clipei – grădinii şi ceremonialurilor iubirii, cosmosului mic şi mare, unei zări a începuturilor ori gestului întemeietor.

4. Un liric ce păstrează punţi trainice de comunicare cu fratele său cititorul mi se pare a fi Dumitru Mălin, autor despre care nu ştiu mai mult decît se poate afla din lectura unui volum care mi-a poposit pe birou împreună cu vraf de cărţi pornite dintr-un oraş transilvănean –, truver impenitent, beatificînd femeia, apelată „aievea sau în vis”, de la Eva 1 la Eva 26, culminînd cu Evele 27 şi, încă, o Eva, unica, chiar dacă după numai două pagini semnatarul volumului Tîrziu, la capătul speranţei (2013) se arată deschis spre împliniri repetitive: Mi-e dor de-o Evă nouă. Altminteri, Dumitru Mălin versifică sprinţar, într-o rostogolire de fraze muzicale, cantabile, ce par a veni în întîmpinarea unei obşteşti nevoi de sublimităţi lexicale şi imagistice (lumina, văzduhul, albul primei ninsori, care trec, fără păs, de la un poem la altul al liricului) –, propune texte compuse în cheie romantică, fie că este vorba de propriile-i trăiri/ simţiri, de evocări naturiste sau de alte lucruri ce pretind o tonalitate mai gravă: Livada de cruci, Acasă, Casă de dar, Poveste, în conformitate cu formule poetice îndelung verificate în istoria poeziei transilvănene a celuilalt veac.

Notă:

1. Marcel Turcu, Orbitudine/ Unklarheit/ Orbitude, Editura Mirton, 2013; George Morărel, Scardanelli în turn (o simfonie nevrotică în transe poetice), Ideea Europeană, 2012; Constantin Novăcescu, Ca o pleoapă de înger, Editura Anthropos, 2013; 4. Dumitru Mălin, Tîrziu, la capătul speranţei, Emma Books, 2013.