Neant şi Geniu

Neliniştea-n Neant durea.

După vecii de patimi,

Când chipul din adânc şi-afla,

El izbucni în lacrimi.

Iar lacrimile erau sori

Şi mări erau, şi stele,

Dar toate – oameni, păsări, flori

Purtau şi stinsu-n ele.

A fi e un impuls etern,

Dar a nu fi-l pândeşte,

Mereu noi alte lumi se cern,

Şi-un vânt le risipeşte.

E prea fragil ori prea impur

Tot ce mereu se naşte ?

E rău-ntr-însul, sau din jur

Duşmană forţă-l paşte ?

Prin ce mister Geniul născu,

Din ce mai naltă stare,

Mai sus de da bolnav de nu,

De neant şi fiinţare ?

Cine pătrunde al său gând

Sfânt se iniţiază

În propriu-i sine, devenind

Doar suflu, undă, rază.

Neatingând, de neatins

O pură ncântare

Cu àripe de necuprins

În zbor ce capăt n-are.

 Sanctissima lex

Fără gândire-naltă, poemul e apter

Şi, nepoetic, gândul rămâne fără zbor.

Oricât de nalţi sunt munţii, elanul lor spre cer

Îl poartă-aripi de vulturi. Iar prin mireasma lor

Se smulg din ape lotuşi spre a sui-n eter.