În Fizica sa, Aristotel face critica, dar şi teoria norocului şi întîmplării, văzînd, în cele două, componentele hazardului, oricînd reductibile unul la celălalt: „Iar dintre faptele care se petrec, unele se petrec pentru un scop, altele nu. Dintre cele dintîi, unele se petrec prin alegere, iar altele nu prin alegere, dar amîndouă sînt printre acelea care se produc în vederea unui scop, astfel că este evident că şi printre lucrurile care sînt în afara necesităţii şi în afara frecvenţei sînt unele despre care se admite că există scopul pentru care se întîmplă. Sînt unele dintre cele care se petrec în virtutea unui scop, care sînt făcute de către gîndire sau prin natură. Iar cînd aceste lucruri se produc accidental, atunci noi zicem că sînt la noroc. Astfel, după cum existenţa este luată pe de o parte în şi prin sine, iar pe de altă parte, prin accident, tot aşa se admite că este şi cauza, după cum arta de a clădi este o cauză ca atare, pe cînd albul şi instruitul sînt cauze prin accident. Deci cauza ca atare este determinată, iar cauza prin accident, este nedeterminată, pentru că sînt în număr nedeterminat lucrurile care ar putea să fie prin accident”.

Cît priveşte cauzele din care provin lucrurile datorate norocului le consideră ca fiind nedeterminate. Face şi o delimitare, o diferenţiere între cele două, pentru că întîmplătorul există de cele mai multe ori; astfel, un lucru aparţinînd norocului se produce prin întîmplare, dar nu orice lucru întîmplător derivă din noroc.

Este evident că întîmplătorul ţine de accidental, ca în cazul pietrei care loveşte sub regimul întîmplării: „În acest fel, întîmplarea, aşa cum arată şi numele, se produce atunci cînd un lucru se face zadarnic, pentru că piatra nu a căzut spre a lovi pe cineva; deci piatra a căzut din întîmplare, căci altfel ea ar fi căzut din pricina vreunui fapt şi pentru a lovi pe cineva. Faptul care se pro­duce la noroc este determinat mai ales în lucrurile naturale. Într-adevăr, cînd ceva se produce împotriva naturii, atunci nu zicem că se întîmplă în virtutea norocului, ci mai degrabă din întîmplare. Mai există încă şi altceva, anume cauza fi­nală a unui lucru generat prin întîmplare este cîteodată înlăuntrul lucrului”.

Natura cauzelor îşi are izvorul de acolo de unde vine începutul mişcării şi de aici concluzia Stagiritului: „De vreme ce întîmplarea şi norocul sînt cauzele acelor lucruri a căror cauză ar putea fi sau gîndirea, sau natura, cînd cauza acestor lucruri se produce prin accident, întrucît nimic din ce se produce prin accident nu este anterior lu­crului ca atare, este evident că nici cauza prin accident nu este anterioară cauzei ca atare. Deci întîmplarea şi norocul sînt posterioare inteligenţei şi naturii”. În aceiaşi termeni vorbeşte şi în cartea a XI din Metafizica: „Apoi, deoarece nici o fiinţă prin accident nu este anterioară unui lucru ce există prin sine, nici o cauză accidentală nu poate fi anterioară unei cauze în sine. Dacă, aşadar, întîmplarea sau hazardul este cauza Universului, mai există totuşi o cauză care îi e anterioară acesteia, şi anume: Inteligenţa şi Natura”.

Etimologic, hazardul vine din arabul az-zahr (zar) joc de zaruri şi filosofic este succint definit, drept: cauza accidentală a evenimentelor sau a fenomenelor care nu au fost provocate deliberat sau: fenomene sau evenimente produse prin întîlnirea imprevizibilă a unor serii cauzale independente.

În fapt, hazardul nu are cauză, este contigenţă pură. Antoine Augustin Cournot (1801-1877), filosof, matematician şi economist francez, cel care a dezvoltat calculul probabilităţilor sau legile hazardului, aşa cum sînt definite mai sus, apelează la exemplul ţiglei care cade de pe acoperiş, fie că eu trec sau nu trec pe stradă.

Epistemologic, Dicţionarul enciclopedic de filozofie oferă două accepţiuni pentru hazard:

„1. Indeterminism al materiei, la nivelul microfizicii, adică imposibilitate de a preveni sau de a determina comportamentul particulelor (potrivit faimosului «principiu de indeterminare» al lui Werner K. Heisenberg). 2. Comportament al evenimentelor pentru care se aplică legea numerelor mari, pentru că, de o manieră globală, ele se comportă după regulile probabilităţii (se poate prevedea comportamentul mediu al unor astfel de ansambluri)”.

Pentru Voltaire, ceea ce numim hazard nu este şi nu poate fi decît cauza necunoscută a unui efect cunoscut.

O bună aproximare în cunoaşterea faţetelor posibile de manifestare ale hazardului ne oferă legităţile statistice.

Werner Heisenberg, în Imaginea naturii în fizica contemporană (Ed. All, 2001, traducător: Gheorghe Pascu), înţelege prin legităţile statistice, asigurarea cunoaşterii doar incomplete a sistemului fizic respectiv: „Cel mai cunoscut exemplu este jocul de zaruri. Deoarece nici o latură a zarului nu este avantajată faţă de alta şi, deci, nu putem în nici un fel să prevedem pe ce parte va cădea, se poate presupune că dintr-un mare număr de aruncări tocmai a şasea parte arată cam 5 puncte”.

Graţie mecanicii statistice, legităţile statistice au dobîndit forma definitivă.

Legile teoriei cuantice au fost obligate să abandoneze determinismul pur. Devierea de la maniera clasică folosită pînă atunci în fizică s-a exprimat prin aşa-numitele relaţii de indeterminare sau incertitudine care aparţin lui Heisenberg: „S-a constatat că nu este posibil să stabileşti concomitent locul şi viteza unei particule atomice cu o exactitate oarecare. Se poate măsura cu mare precizie locul, dar atunci dispare prin intervenţia instrumen­tului de observaţie cunoaşterea vitezei pînă la un anumit grad; invers, printr-o măsurare exactă a vitezei dispare cunoaşterea locului, astfel încît pentru produsul celor două inexactităţi se dă, prin constanta lui Planck, o limită inferioară. Oricum, această for­mulare arată că folosind noţiunile mecanicii newtoniene nu se poate ajunge mult mai departe, deoarece pentru calculul unei evoluţii mecanice trebuie să cunoşti simultan locul şi viteza într-un moment temporal precis, dar tocmai acest lucru ar fi imposibil conform teoriei cuantice. O altă formulare a fost dată de Niels Bohr, care a introdus noţiunea de complementaritate. El vrea să spună cu aceasta că deşi diverse imagini intuitive prin care descriem sistemele atomice sînt într-adevăr adecvate pentru anumite experimente, ele totuşi se exclud reciproc”.

În temeiul relaţiilor de indeterminare, legile teoriei cuantice trebuie să aibă caracteristici statistice: „Să dăm un exemplu, ne propune fizicianul german, ştim că un atom de radiu poate emite radiaţii alfa. Teoria cuantică poate indica cu ce probabilitate pe unitatea de timp particula alfa părăseşte nucleul; dar momentul temporal precis nu-l poate prezice, acesta este în principiu nedeterminat. Nici nu se poate presupune, de exemplu, că mai tîrziu vor mai fi găsite noi legităţi, care ne vor permite să determinăm precis acest moment temporal; pentru că, dacă aşa ar sta lucrurile, nu s-ar mai putea înţelege cum particula alfa mai poate fi percepută ca o undă care părăseşte nucleul atomului; ea poate fi demonstrată experimental ca fiind una. Diferitele experimente care demonstrează atît natura ondulatorie, cît şi cea de particulă a materiei atomice ne obligă prin paradoxul lor la formularea legităţilor statistice”.

Louis de Broglie preciza în 1939, în Lumină şi materie: „Dezvoltarea mecanicii ondulatorii a determinat fizicienii să-şi lărgească din ce în ce mai mult reprezentările în cadrul acestei noi teorii legile naturii nu mai deţin caracterul strict pe care-l aveau în fizica clasică. Nu mai există nici un determinism de neclintit al fenomenelor, ci doar legi ale probabilităţii. Acest lucru este exprimat într-o manieră precisă de «relaţia de indeterminare (incertitudine)» emisă de Werner Heisenberg. Chiar şi noţiunile de cauzalitate şi individualitate au trebuit să fie supuse unui nou examen, iar din această criză importantă a teoriilor fundamentale ale reprezentărilor noastre fizice vor apărea fără îndoială consecinţe pe tărîm filosofic, pe care astăzi încă nu le putem surprinde”.

Un anumit eveniment, un sunet, o umbră, căderea unei frunze, privirea unei fete şi alte nenumărate momente posibile în limitele hazardului, pot fi clicul care poate provoca naşterea, startul generativ al poeziei. Se înscriu în cunoscutele teorii ale probabilităţilor.

„Hazardul ne dă gîndurile, şi tot hazardul ni le ia; nu există nici o metodă de a le conserva sau obţine” (Blaise Pascal).

Despre conţinut şi formă în poeme, în notele lui Goethe la Divan, citim: „Chibzuinţă poetului se apleacă de fapt asupra formei. Subiectele i le furnizează lumea cu extraordinară dărnicie, iar conţinutul izvorăşte spontan din tezaurul său lăuntric; cele două componente se întîlnesc în el fără ştirea lui; şi în cele din urmă nu se ştie cui îi aparţine în fond toată bogăţia”.

Bun cunoscător al realităţii şi căilor prin care inspiraţia îl vizitează pe poet, într-o discuţie cu Eckerman, din 18 septembrie 1823, Goethe face cîteva precizări „Lumea e atît de mare şi bogată, iar viaţa atît de plină de diversitate, încît motivele de inspira­ţie poetică nu vor lipsi niciodată. Poeziile trebuie să fie însă toate ocazionale, cu alte cuvinte, impulsul şi tema să fie luate din realitate. Un caz aparte devine poetic şi general valabil prin faptul însuşi că e tratat de un poet. Toate poeziile mele sînt poezii ocazionale, ele au fost inspirate de realitate, şi-şi au temeiul şi rădăcinile in ea. Nu preţuiesc nicidecum poeziile născocite.

Să nu se spună că realitatea e lipsită de interes poetic; un poet se dovedeşte a fi poet tocmai arătînd că are destul spirit pentru a descoperi şi într-un subiect banal cîte o latură interesantă. Motivul de inspiraţie, punctele care vor fi tratate, sîmburele propriu-zis trebuie să i le furnizeze realitatea; dar e treaba poetului să facă din ele un întreg frumos şi viu”. Şi tot în acea zi atenţionează: „… Dacă poetul prinde zi de zi ce-i aduce momentul şi tratează de fiecare dată, cu prospeţimea impulsului imediat, ceea ce i se prezintă, atunci va da desigur la iveală mereu cîte ceva izbutit, şi chiar dacă i se întîmplă uneori să nu reuşească ceva, nu e întru nimic păgubit”.

Pe 14 februarie 1830 se confesa aceluiaşi, despre ceasul bun al creaţiei care-i sub umbra hazardului pentru momentul cînd se iveşte: „În poezie, lucrurile nu se pot forţa. Trebuie să aşteptam ceasul bun, ca să ne dea ceea ce n-am obţinut din vrerea spiritului”.

Balzac vede în hazard cel mai mare romancier al lumii. Nu cred că am exagera dacă am pune pe seama hazardului multe din marile poeme ale lumii.

Paul Valéry consideră poetul mereu în aşteptarea hazardului, a muzei care i se pogoară inspiratoare asupră-i: „Creaţia poetică este, cum rezultă din toate cele spuse, o categorie cu totul particulară între creaţiile artistice; din cauza naturii lim­bajului.

Natura lui complexă face ca starea născîndă a poemelor să poată fi foarte diferită: cînd un anumit subiect, cînd un grup de cuvinte, cînd un simplu ritm, cînd (chiar) o schemă de formă prozodică pot servi drept germene şi se pot dezvolta într-o piesă organizată.

Această echivalenţă a germenilor este un fapt important de notat. Uitam să-i amintesc, printre cei citaţi, pe cei mai uimitori. O foaie de hîrtie albă; un timp vid; un lapsus; o eroare de lectură; o pană plăcută pe care o ai în mina.

Nu voi intra în examenul travaliului conştient şi în problema de a-l analiza în acte. Nu am vrut decît să dau o idee foarte sumară despre domeniul invenţiei poetice propriu-zise pe care nu trebuie să-l confundăm, cum se face constant, cu cel al imaginaţiei fără condiţii şi fără materie.

Alte imagini mă fac să văd cu totul alte condiţii. Ele par să prezinte stările unui individ care este încercat de poem, de trezirile, suspansurile, aşteptările, presimţirile acestuia, pe care trebuie să le creeze, să le dejoace sau să le satisfacă.

Am deci mai multe nivele de idei, unele care au rezultat, altele urmînd să fie întruchipate; iar ideea incertitudinii mai presus de toate; în sfîrşit, propria-mi aşteptare, gata să prindă elementele deja realizate, care pot fi scrise, care se oferă sau s-ar oferi, chiar nerestrînse la subiect.

Se poate întîmpla, astfel, ca germenele să nu fie decît un cuvînt sau o frîntură de frază, un vers care caută şi lucrează spre a-şi crea o justificare, dînd astfel naştere unui context, unui subiect, unui om etc.

Ce anume extrage din subiect sau din germene reflecţia?

Ea este o restrîngere a hazardului, un hazard căruia i se adaptează o convenţie. Şi ce este un joc al hazardului, dacă nu această adiţie care creează o aşteptare, dă o importanţă inegală diferitelor feţe ale unui zar?”.

Ca în fizica nucleară, cel care cercetează mişcările cuantelor le modifică, le influenţează traiectoriile, aşa şi poemul, opera modifică pe autor. Şi legat de relaţiile de nedeterminare la fel ca în viaţă, obiectul literaturii, al poeziei în special este nedeterminat. „Cel care scrie versuri dansează pe sîrmă. Merge, surîde, salută şi toate acestea nu au nimic extraordinar pînă în clipa în care ne dăm seama că un om simplu şi atît de dezinvolt face toate astea pe un fir de grosimea degetului”.

Autorul Cimitirului marin se ridică în contra transformării poetului într-un posedat, în simplu receptacul al poemului ce-l invadează: „Imaginea în care poeţii sînt văzuţi ca primind de la creaturi imaginare tot ce au mai bun în opera lor este, pentru ei, o imagine insuportabilă, sau ar trebui să le fie. Agenţi de transmitere este o concepţie umilitoare, în ceea ce mă priveşte, nu vreau să fiu deloc aşa ceva. Eu nu invoc decît acel hazard care constituie fondul tuturor spiritelor; şi apoi o muncă încrîncenată care este chiar împotriva acestui hazard”. Şi în siajul aceloraşi idei, consemnează: „Inconştientul, subliminalul nu este, în fond, decît lumea exte­rioară, cu adevărat exterioară (ceea ce explică aerul său stupid şi misterios), este exteriorul servindu-se de maşinile mele. Întîmplarea face să scoată uneori din acest exterior efecte extraordinare. Dar dacă numărăm încercările, nerozia iese biruitoare. Nu există «geniu» pur inconştient. Omul de geniu este, dimpotrivă, acela, care ştie să profite de figurile aruncate de hazard. De aici el scoate o resursă nesecată, vastă ca şi lumea. Dar îşi păstrează arta de a suprima – de a lega din nou –, libertatea sa”.

Poetul este un profitor al hazardului, un hazard pe care e obligat să ştie să-l valorifice întru edificarea poemului; e o ştiinţă care ascunde în spate multă putere de elaborare, de eliminare, de stăpînire a mijloacelor lirice, atît de volatile în cîmpul vast al incertitudinilor poeziei, prin care călătorim călcînd sîrma întinsă peste prăpăstiile gîndului.

Viitoarele numere vor avea ca temă:

2014 – Poezie şi necesitate; Poezie şi absurd; Poezie şi nonsens

2015 – Poezie şi geometrie; Poezie şi ştiinţă; Poezie şi blog; Poezie şi software

2016 – Poezie şi lacrimi; Poezie şi joc; Poezie şi tradiţie; Poezie şi avangardă

2017 – Poezie şi ironie; Poezie şi sărăcie; Poezie şi castitate; Poezie şi viciu

2018 – Poezie şi profeţie; Poezie şi păcat; Poezie şi clarviziune; Poezie şi virtute