Neant şi Geniu
Neliniştea-n Neant durea.
După vecii de patimi,
Când chipul din adânc şi-afla,
El izbucni în lacrimi.
Iar lacrimile erau sori
Şi mări erau, şi stele,
Dar toate – oameni, păsări, flori
Purtau şi stinsu-n ele.
A fi e un impuls etern,
Dar a nu fi-l pândeşte,
Mereu noi alte lumi se cern,
Şi-un vânt le risipeşte.
E prea fragil ori prea impur
Tot ce mereu se naşte ?
E rău-ntr-însul, sau din jur
Duşmană forţă-l paşte ?
Prin ce mister Geniul născu,
Din ce mai naltă stare,
Mai sus de da bolnav de nu,
De neant şi fiinţare ?
Cine pătrunde al său gând
Sfânt se iniţiază
În propriu-i sine, devenind
Doar suflu, undă, rază.
Neatingând, de neatins
O pură ncântare
Cu àripe de necuprins
În zbor ce capăt n-are.
Sanctissima lex
Fără gândire-naltă, poemul e apter
Şi, nepoetic, gândul rămâne fără zbor.
Oricât de nalţi sunt munţii, elanul lor spre cer
Îl poartă-aripi de vulturi. Iar prin mireasma lor
Se smulg din ape lotuşi spre a sui-n eter.