Însemnări: Florentina NIŢĂ – POEZIA DIASPOREI (VII)

 

 

 

O poezie evlavioasă, în duh de smerenie şi tînguiri melodioase

 

Pe Gherghina Tofan nu pot să mi-o imaginez altfel decât în ipostaze contemplative, la rugăciunea de seară, în toiul nopţii, la căpătâiul vreunui suferind ori în biserică, aprinzând candela la icoane de gând pentru mântuirea sufletului şi ocrotirea paşilor pelegrini prin lume. Într-un articol din „Republica” au numit-o „badanta-poetă care ţine unită comunitatea la bibliotecă”. Căci acolo ai s-o întâlneşti pe femeia, mama, poeta şi îngrijitoarea – dacă e să restabilim componenţa şi ordinea firească – la Torino, unde îşi rânduieşte timpul între zile cu trudă şi nopţi de veghe, aplecându-se pe pagini scrise, oprindu-se la ceas de taină, în reculegere, de vorbă cu sine, în graiul sfânt românesc:

„Mă bucur ori suspin…

Mai am şi clipe grele,

Dar seara mă închin

În graiul ţării mele.”

O bisericuţă cu altar clădit din cele peste 2000 de cărţi de căpătâi şi icoane pe pereţi ale sfinţilor literaturii române este şi mica Bibliotecă Românească „Grigore Vieru” de la Torino, pe care o îngrijeşte cu sfinţenie din 2013, drept mărturie a acestei credinţe. O misiune asumată cu responsabilitate din dorinţa de a face ceva concret pentru comunitatea românească, aşa cum se mărturisea în poezia Cum trecură anii:

„Ci mă sperie îngheţul                         Dacă tot mi-ai dat simţire

Ce în inimi ni s-a pus,                          Pentru neamul românesc,

Făcând din român răzleţul                  Înmulţeşte a mea ştire –

Ce se pierde în Apus.                            Cum să fac să îi slujesc…”

Nu e un sacrilegiu ci o dovadă de totală devoţiune faptul că de multe ori textele de factură religioasă ale Gherghinei, puse pe note, răsună în interpretarea corului de copii în biserica românească situată în apropiere iar, alteori, enoriaşii vin la evenimentele culturale direct de la slujba de duminică.

„Departe de ţară, într-o lume agitată, în care zgomotul şi banul au pus stăpânire parcă pe tot, Mila Domnului mi-a purtat paşii spre Biserica Sfânta Parascheva, unde Cuvântul lui Dumnezeu mi-a străpuns inima.” – scria Gherghina Tofan în 2006 la publicarea unei selecţii de 30 de poezii cu înregistrări audio, având titlul Departe de ţară, mai aproape de Dumnezeu. Tristeţi şi dureri, reflecţii amare şi frustrări înăbuşite converg spre găsirea unei soluţii mântuitoare printr-o credinţă eliberatoare şi conturarea unui profil liric predominant contemplativ şi evlavios:

„Învaţă-mă, Doamne, să plâng
Doar pentru păcate şi milă,
Alungă-mi tristeţea ce strâng
În zile trecute cu silă.”

Uşa bibliotecii se deschide zilnic, nu doar pentru lectură, ci şi pentru numeroase acţiuni la care sunt antrenaţi îndeosebi copiii, având ca invitaţi scriitori, publicişti, artişti, spaţiul adăpostind de altfel şi sediul Asociaţiei socio-culturale „Frăţia”. Încât praful n-are timp să se aştearnă pe rafturile frumos rânduite şi în sălile ornate cu costume şi motive populare şi găzduind expoziţii permanente cu lucrări ale micilor artişti.

Cel mai recent eveniment organizat aici, în ianuarie, pentru a sărbători Ziua Culturii Române, s-a intitulat sugestiv „Doi poeţi şi o singură iubire”, după cum a dorit să transmită Gherghina, altfel decât în simple discursuri omagiale, profunda sa dragostea nutrită pentru Mihai Eminescu şi Grigore Vieru. Aceeaşi care, tot aici, în 20 ianuarie 2009, după trista veste a stingerii marelui poet de la Chişinău, a făcut-o să declame în versuri de mare intensitate durerea din suflet, în cadrul unui moment omagial:

„Iubite prieten şi frate,                                     Mi-e sufletul plin de păcate,

Amară pâine-ai mâncat,                                   De n-am reuşit să-ţi frământ

Arând ogoare-ngheţate                                     O pâine, iubitul meu frate,

De gerul ce-n noi s-a lăsat.                                              Din grâu de pe sfântu-ţi pământ.”

De altfel, poezia Amară pâine va face parte dintr-un capitol întreg dedicat lui Grigore Vieru în volumul Cerul de acasă, apărut în 2011, la editura Opera Magna, Iaşi. Dincolo de cuvinte sunt gânduri nerostite, mari pasiuni tăinuite, scrisorile ascund mărturii preţioase, din amintiri răzbat întâmplări şi oameni dragi, se conturează destine intersectate, printre versuri se intuiesc sentimente profunde:

„A lui este toamna din plete,

Iubirea rănită de pietre,

A lui e cuvântul din urmă…

Păstorul! Păstor fără turmă!” (Poetul)

Pe Gherghina am întâlnit-o în mai multe ocazii, la Torino şi la Milano, dar am putut să o cunosc mai bine după ce i-am citit cărţile şi am ascultat-o recitându-şi poeziile cu vocea sa domoală, poticnindu-se uneori de emoţie. O poezie evlavioasă şi melodioasă, din care răzbate un fior liric autentic, de factură clasică, în stare să impresioneze, să încânte şi să înalţe pe oricine, de la mare la mic, uneori până şi pe ea însăşi:

„Nu ştiu de-am scris eu –

Ori îngerul meu

Ori poate a scris

Chiar Dumnezeu…”

A discuta despre poezia cuiva făcând abstracţie de contextul în care trăieşte e aproape imposibil. Ar fi ca o imagine incompletă, în alb şi negru, a unei realităţi pline de culoare. Evoluţia lirică a poetei s-a conturat şi împletit armonios cu activităţile în care s-a implicat o dată cu aventurarea într-o viaţă nouă, prin venirea în Italia, lăsând în urmă cu nostalgie şi revenind mereu pe meleagurile tulcene. Zbuciumul şi suferinţa unui suflet dezrădăcinat, care tânjeşte la tot ceea ce a lăsat în urmă şi îşi caută cu greu limanul, marchează pregnant primele două volume publicate: Cerul de acasă, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2011, şi Spre ţărmul liniştit, Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2012. Gândul poate să zboare departe, fără oprire, dar are nevoie de repere fizice şi geografice de care să se ancoreze, pe care le va găsi doar la a sa Dunăre, soră bătrână:

„Pentru fraţi înstrăinaţi

Şi cu dorul de Carpaţi –

Doar tu, Maică-Dunăre,

Ne ştii supărările”. (Dunăre)

Această navigare spre un „ţărm liniştit” nu este lipsită de vântul îndoielilor şi furtunile suferinţei, la care suntem chemaţi să fim părtaşi în mod direct prin interogări retorice tulburătoare:

„Şi dacă ţara ne e mamă,                                  Şi dacă ţara ni-i frumoasă,

Iar dorul de părinţi ne cheamă,                      Iar casa nu ne este casă,

O întrebare nu mă lasă:                                    Azi mă întreb cutremurat:

De ce-am fugit, români, de-acasă?…                              De ce-am plecat? Cui le-am lăsat?”

Ancoră solidă rămâne credinţa statornică, o perpetuă stare În rugăciune, aşa cum se intitulează un capitol şi refuzul unor compromisuri care ar putea altera simţirea pură:

„La izvorul lacrimei

Creşte floarea dragostei

Şi-o culege cu folos

Numai omul credincios.” (Baladă)

Pentru versiunea bilingvă, la modă nu doar printre autorii din diasporă, unde apare ca o necesitate stringentă de exprimare în contextul în care evoluează, ci şi pentru aceia din ţară, care doresc să depăşească pe cont propriu barierele lingvistice, Gherghina Tofan a optat în anul 2014, prin publicarea la Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, a volumului Rubati da un’onda/ Răpiţi de un val, conţinând o selecţie din cele două volume precedente traduse de profesorul Francesco Altieri. În prefaţa lucrării, scriitorul Gaetano Longo o defineşte drept: „O poezie care încântă, simplă la prima vedere, dar pătrunsă de o profunzime ce o face atât de necesară. «Răpiţi de un val» este o surpriză plăcută, o lectură de bună calitate, care bucură şi apropie de poezia frumoasă. O poezie de care lumea de azi, chiar dacă nu întotdeauna îşi dă seama, are mereu nevoie.”. Volumul a fost lansat în cadrul unui eveniment organizat la Biblioteca Corghi, în prezenţa viceprimarului şi consilier pe probleme culturale al oraşului Torino.

Cea mai recentă apariţie editorială a Gherghinei Tofan este Scrisori către ţară, apărută în 2017, la aceeaşi Editură, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, cu o grafică semnată de pictorul basarabean Iurie Braşoveanu. Menţinându-se pe aceleaşi coordonate lirice, poeta vrea să intensifice legăturile cu cei de acasă, cărora li se adresează cu mesaje directe, prin care se revendică părtaşă la evoluţia evenimentelor din ţară şi se face ecoul lor în viaţa personală.

În capitolul Cântecele pribegiei tânguirea capătă pe alocuri tonuri de deziluzie profundă (Şi cad în cuvinte, Recurs la demnitate), alteori  de remuşcări vinovate (Cum trecură anii), culminând cu accente de  mândrie naţională (Îţi poartă portul, În graiul ţării mele) şi de speranţă: „Mai am încă o Patrie…/ unde mă pot întoarce/ ori de câte ori/ gentileţea interesată/ a străinilor mă răneşte…”.

Credinţa, ca refugiu şi sens al existenţei, se resimte mai pregnant în poeziile grupate sub titlul Eu, Doamne, cred, în care tonurile sunt cele de profundă evlavie cu care ne-a obişnuit poeta şi care, ca formă, se încăpăţînează să rămână în tiparele clasice:

„Miraculos e gândul bun                     Şi tot ce ochiul nu cuprinde

În orice suferinţă,                                 În raza-i de lumină

Iar tot ce vorbele nu pun                     Rămâne-ascuns, dar se aprinde

Preschimbă în căinţă.                          Din mila cea Divină.”

Meditative şi melodioase, poeziile din capitolul final Armonii de toamnă par sau, probabil, chiar sunt textele unor romanţe pentru festivalul cu acelaşi nume, care se organizează în fiecare an, la început de noiembrie, la Biblioteca Românească „Grigore Vieru” din Torino.