MAGDALENA HĂRĂBOR

Lecturi asumate și strîns împletite cu o melancolie blîndă, creatoare, ambele îmbrăcate într-un limbaj ce ar putea părea unora vetust, alcătuiesc poeme pe care doamna profesoară Magdalena Hărăbor ni le-a trimis de la Brașov. Mesajul se referă la eterna interioritate poetică pe care o poartă cu sine în egală măsură omul obișnuit (dar fără să o exprime) și omul neobișnuit care este poetul. Această interioritate este marcată de momente derutante pentru că ne vine greu să înţelegem dacă poezia se confundă cu drama existenţei cotidiene sau totul este o asumare lirică, deloc convenţională, a condiţiei umane?

Cît privește limbajul ”prăfuit”, salutăm curajul autoarei de a rămîne ea însăși în condiţiile în care jungla pieţei de consum face legea în toate domeniile, inclusiv în literatură.

 

NAUFRAGIIND…

te-a vrăjit cîntecul depărtării

marea fără cuvânt –

zbucium albastru-verzui

naufragiezi

în tine

gri speranţa

nu mai poţi fi leu

mutaţiile se produc o dată la 100 de ani

 

în troiene cenuşa

 

nu mai poţi fi rege

când apa înghite deşertul

pe umeri , povară

stâncă de valuri,

iubirea

uitarea,

doar pescăruşi …

 

meduze în adânc

fosforescenţă la mal

fericit

mă creezi,

întrupată de spumă

visezi că sunt…

voi fi

marea ta?

 

FĂRÂME DE… GÂND

Unele lângă altele

cărămizi de carne…

din ce în ce

mai triste.

 

Aritmic sângele

cade pe gânduri…

imperfecţiune…

caldă

artă

a sufletelor perfecte.

sentimentul îşi caută perechea

visată încă

de când

nu se născuse

din resturi de săruturi

am putea desena iubirea,

sau ura

moartea

s-o colorăm

din rămăşiţe de gând

frânturi de singurătate

s-o facem albastră sau roşie

sau altceva

tot ce e al tău/al nostru

viu sau amorf

alb sau negru

in cercuri muzicale

să ne-nchidă

dansul lor

bezmetică ameţeală  a lui

a fi

deasupra

roată albă

sinele meu.

 

Cristian CHIRIPUCI

Mai ales pentru o perioadă de vacanţă (luna august, cînd scriu la această rubrică pentru a apărea în septembrie), este reconfortant să primesc la redacţie versuri care vorbesc de la sine, astfel încît orice comentariu devine inutil. Am aflat care e cauza acestor producţii versificate: se pare că omul și-a pierdut mapa roșu-vernil, în rest nu are nici o problemă! Acum mă întreb cum o fi arătînd această culoare? Dar explicaţia e simplă și pleacă din raţiuni pur literare, fără referinţă la cromatică: nu a găsit altă rimă.

 

Am fost şi eu o vreme anostul
Şi m-am ales cu numele de prostul
Asta pentru că ţin post
Pentru că am un stomac mai prost

Într-o perioadă m-a luat mama dracu
Că umblam cu pantaloni fără cracu
Era vară doar cumpăram ziarul
În care publica un nene bizaru

Până la urmă am ajuns un ciudat
Dar nu m-am făcut de tot de rahat
Am avut mâncare numai bună
Cam o dată pe întreaga săptămână

Şi văzându-mă trecând aşa pe sub streşini
O fată bogată a unui reparator de maşini
S-a îndrăgostit de mapa mea roşu-vernil
Şi ca să mi-o ia m-a băgat la azil

Să mă mai gândesc la ea nu strică
Că azi am mâncat o fripturică
Nu e chiar aşa rău după azil
Decât că nu mai am mapa roşu-vernil.

 

 

Lasă-ţi lumea…

 

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

 

Vin’ cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

 

Printre crengi scînteie stele,

Farmec dînd cărării strîmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

 

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

 

Tînguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atîta drag,

Pe cînd iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

 

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

 

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ochii tăi sînt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

 

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

 

Tremurînd cu unde-n spume,

Între trestie le farmă

Şi visînd o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

 

De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege –

Ce priveşti zîmbind în unde?

Eşti frumoasă, se-nţelege.

 

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătînd privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

 

E-un miros de tei în crînguri,

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi sîntem atît de singuri

Şi atît de fericiţi!

 

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strînsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.