artrodeza

e primăvară iarnă nici eu nu mai ştiu

de când umblu cu mănunchiul de fiare

şi cu năduşeala asta sub palme

plouă şi ploaia mă spală de vină

de fapte de singurătate de păcate

picăturile reci pătrund nemiloase

obraji umeri sâni tresar

de parcă cineva

m-ar dezbrăca de dragoste până la piele

roşesc şi mă înfior la gândul că eşti aici

atât de aproape de tainele din rugăciunile lacrimilor mele

las gărgăunii să-şi facă de cap

puţină dezordine în armonia cu miros de sânge

nu strică albul zăpezilor

sub care ghiocei chicotind

înmulţesc primăverile amputate ieri

aş vrea să strig până vor ieşi vietăţile din vizuini

şi păsările din scorburi îmi vor ţine hangul

până munţii îşi vor apleca fruntea semeaţă

ruşinaţi de neclintirea lor

şi oamenii ar privi uimiţi flacăra

care-şi întinde zâmbind braţele pe cruce

aş vrea să strig

simttt te simttt

da, ştiu sună banal

şi totuşi spun

ce nu e la îndemâna oricui

e atât de bine

atât de bine mi-e să simt

să te simt

înăbuşindu-mă

viaţă

 

oase vii

dimineaţa ca o pisică neagră se strecoară

prin fereastra uitată deschisă

mă încearcă somnul cel de veci

dar o aud cum deretică meticuloasă

păsările din ziduri încep să ciripească

umbrele se tăvălesc pe covor speriate

stingherit ceasul învârte de zor

ore nemiloase

ore pustii

 

târziu mă ridic din mărul putred

încă viu

 

liniştea ca un intrus străpunge

cum arma unui criminal într-o crimă perfectă

inutil strigătul când nu ai de ales

îl las să bată la uşă…

cu insistenţa lui nu mă împac

spaţiul e prea strâmt pentru doi

prinşi în pânza unui singur păianjen

să pot fi…

mi-ar trebui nişte oase, da, oase…

înlăuntru un pat de fier

păsări fluturi mii pe masă

şi-n umbra celor două scaune

conturul meu, conturul tău

cu oase vii –

viaţă

 

inima mea

am zile când tac şi ea tăcerea

împleteşte o funie de cenuşă

pe care demonul nopţii o vântură

o smulge

 

am nopţi în care vorbesc

şi dragostea noastră

pare că vrea să întoarcă

surghiunul din drum

un şarpe stă la pândă

înnoadă încercările iertările

cu muşcătura lui neveninoasă

mă confrunt mă confund

 

curând voi uita cine eşti cine sunt

surâzând voi încăleca uitarea

sortită să îmbătrânească mormintele

prin care respirăm încă vii

 

eu mă voi elibera într-un târziu

tu încă vei auzi zornăitul lanţului

şi va fi frig şi va fi tăcere

nimeni şi nimic pe sub soare

nu-ţi va mai cădea în genunchi

în faţa ta veni-va mereu

să pască liniştită o blândă mioară