Andrea BASSANI

Andrea Bassani s-a născut la Bergamo în 1980. Foarte tânăr cade pradă unei depresii care îl împinge foarte aproape de sinucidere. Două întîlniri au puterea de a-l salva: un tată spiritual, care îl va ajuta să descopere valorile fundamentale ale religiei creştine, şi o carte de poezii primită în dar, semnată de Alda Merini. Bassani a cunoscut-o mai târziu pe Alda Merini, care i-a citit prima carte de versuri şi l-a încurajat să scrie şi să publice. În 2006 apare prima sa plachetă, Mare, publicată de Pulcinoelefante. În 2007 îşi părăseşte familia şi se transferă la Pistoia, unde se dedică studiului filosofiilor orientale şi voluntariatului. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul Lechitiel, Terra d’Ulivi Editore, 2016.

 

XXX

Ne regăsim în paturi anonime

ca să pierdem contactul cu sufletul,

care dispare dacă durere-ai deplină.

 

Mirosul de urină persistă,

nu trece cu apă şi săpun.

Mă acoperă aripi de vulcan dar mi-e frig,

prea mult frig ghemuit aici

în ultima bancă profană

a unei biserici sfinţite.

 

„Să mă ajute cineva”, suspin,

printre statui de aur şi marmură

care plâng mute

şi dau din cap că nu,

căci cunosc bine preţul

sângelui vărsat

în sacrificiul altruist

al unei îndrăgostiri omeneşti.

 

Dacă e devoţiune ceea ce-mi cere cerul,

să fie.

 

Zace la picioarele mele

fetusul diavolului,

într-o băltoacă aurită de lacrimi.

 

LXXIV

Se întâmplă să conduci beat,

luat cu asalt de o mie de amintiri,

şi să nu apuci pe drumul spre casă

ci să mergi fără ţintă

între sinucidere şi viaţă,

ca să vezi dacă-i adevărat

că cineva prevede

înainte să se sfârşească.

Se întâmplă să conduci

ca un cavaler curajos

care a trecut obstacolele,

a înfruntat halebarde, dragoni, furtuni,

şi totuşi trandafirul iubirii sale

îi înţeapă armura.

Se întâmplă să conduci ateu

şi să-i vorbeşti Mariei,

spunându-i Mamă;

să te rogi fără să ştii cum se face

dar ştiind că plângi pentru ceva nou;

să ţipi până dincolo de stelele care nu vorbesc,

dincolo de constelaţiile mute:

„arată-mi faţa ta!”.

 

Şi să-l simţi chiar lângă tine

pe Lechitiel din Ghetsimani

cum te distrage de la ideea

de a-ţi găsi moartea singur.

Se întâmplă să crezi că ai zărit aripi

şi ai auzit o voce care-ţi spune:

„dă-mi durerea ta,

pentru că Dumnezeu mi-a cerut-o”.

 

LXXVI

Nu mă mai îndrăgostesc.

Poţi încerca să mă seduci, sărută-mă cât de tare vrei.

Corpurile încasează bine loviturile:

nu poţi duce visele în altă parte

când se termină noaptea

şi carnea redevine imobilă.

 

Dar dacă vrei să mă legi de tine şi cauţi funii

în măsură să-mi ţină simţurile legate

ca într-o plasă, ţi-o zic de pe acum:

„nu spera”.

 

Am încetat să mă îndrăgostesc.

S-a întâmplat într-o vreme îndepărtată:

mintea e diferită de inimă

şi inima nu mai freamătă

e moartă înăuntru.

 

Nu mă mai îndrăgostesc, crede-mă.

Completez formulare într-o continuă absenţă.

 

Dacă nu crezi,

încearcă să mă vrăjeşti cu privirea şi-ai să vezi.

Eu te voi folosi doar

ca să respir versuri antice

pe care din când în când

condeiul meu le regretă.

 

Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza Macadan

 

 

 

Francesca SERRAGNOLI

Francesca Serragnoli s-a născut în 1972 la Bologna, are o licenţă în Litere Moderne, a lucrat la Centrul de Poezie Contemporană al Universităţii di Bologna iar actualmente face parte din conducerea acestui departament. Primul său volum de poezii, Il fianco dove appoggiare un figlio, a fost publicat în 2003, la Ed. Poeti di clanDestino, şi a primit Premiul Camaiore pentru debut. Cel de-al doilea volum, Il rubino del martedì, publicat de Raffaelli Editore, a fost nominalizat la câteva premii şi a primit Premiul Alpi Apuane ex equo în 2010. Poeziile sale sunt prezente în câteva antologii îngrijite de nume de notorietate ale criticii italiene de poezie. În anul 2014, zece poeme i-au fost incluse în antologia de poezie italiană contemporană Mâna scrie sunetul, publicată de Editura Eikon. Poeziile traduse aici fac parte din cel mai recent volum al autoarei, Aprile di là, LietoColle, 2016.

 

* * *

Când începem să râdem?

Ceaţa acoperă casa cu linişte

nu ştim să dezlegăm nodurile

să ne uităm la pereţi ca la pânzele cele mai albe.

Noaptea revărsată

cu orele ei scurte

zguduie zăvorul.

Fiecare respiraţie e un steag

alb fluturat în faţa lui Dumnezeu.

 

* * *

Proaspătul aproape primăvăratic

se aşază ca o faţă de masă

rîd când rămâi nemişcat

iar tu faci mişcarea pinguinului

te învârţi pe loc

ca o planetă în agonie

sau o bucurie care îşi joacă asul

între mine şi univers.

 

 

* * *

Sub ochii mei

sub o eşarfă

de lână Istanbul

eliberează străzile ca pe

uşoare dungi de apă

transportată de fiecare izbucnire

sunet, vaiet

eram lumina arsă

infinitul stins al unei vieţi

poposit în canal ca o frunză

eram masa de Crăciun a săracilor

din mine mâncam darul vederii

beam sticle de aproape noapte

pieptul plin, aerul în bucăţi

ca o insectă cu burta în sus

observam albastrul

lăsam orice mişcare să moară

şi luminile nasturii

descheiaţi pe pieptul întunecat

atingeam zidurile

ca pe o faţă de bărbat

cu lumina iute care se lungeşte

în noapte, acum.

Şi nimeni nu va opri minunatul apus.

 

Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza Macadan

 

 

 

Paolo VALESIO

Paolo Valesio s-a născut în 1939 la Bologna şi a fost profesor de literatură italiană a New York University, Yale University şi Columbia University, unde şi-a încheiat cariera academică. Din 2013 conduce Centrul de Studii „Sara Valesio”, la Bologna. A fondat şi condus „Yale Poetry Group” şi „Italian Poetry Review”, care apare la New York şi Florenţa. A publicat numeroase volume de poezie, critică şi proză. A debutat în 1979 cu volumul Prose in poesia. În 2002 casa de editură Puntoacapo îi publică antologia operei poetice, care cuprinde poeme alese scrise şi publicate în patru decenii de activitate literară. Titlul antologiei, o ediţie bilingvă italo-engleză, este Il servo rosso/ The Red Servant. Poeziile traduse în limba română fac parte din cea mai recentă plachetă a autorului, Storie del Testimone e dell’Idiota, 2015.

 

Armata nesfârşită a străinilor

Prin marea singurătate în care trăieşte

Martorul este o fantomă.

Cândva el era

o fantomă rea:

nu cu alţii ci cu sine – un captivus

al umbrei lui de culoare închisă;

faţa melancoliei lui

era o amărăciune taciturnă.

Acum însă Martorul se schimbă

într-o fantomă aproape bună:

melancolie liniştită

şi vărsată

în elegie de viaţă.

 

În faţa nesfârşitei

armate de străini

care roieşte de-a lungul bulevardelor

Martorul este de-acum liber

de teamă

şi creează neplăceri (cu puţină invidie inclusă).

Pur şi simplu e curios:

cu un zâmbet vag şi fruntea netedă,

în timp ce merge sau cînd stă pe o bancă.

Vechii Părinţi au zis:

Curiositas e păcat.

Dar el o resimte

ca pe o poartă către frumos

şi o primă timidă

treaptă către caritas.

 

Dificultatea măreţiei

Fiecare loc fiecare semn în peisaj

este o condamnare pentru Martor

(coridoare de ocazii ratate

lacune de vizite şi vederi

care ar fi putut deveni viziuni)

dar fiecare loc fiecare marcă de peisaj

fiecare scurtătură (întortocheată, strâmtă, tăioasă)

a ceea ce el mai îndrăzneşte în şoaptă

să cheme ” frumuseţe”

e o concesie măreaţă

timpului său de viaţă.

Ritmul inevitabil al acestui

sus-şi-jos al inimii îl lasă

mai mult buimac decât mirat.

 

Madrigal

Cât ţine tinereţea eternă

a Idiotului:

uneori e chin

alteori nu mai e.

De fiecare dată când chinul

dispare prin alinare

şi sorţii se-ntorc

Idiotul recade şi se amăgeşte

că viaţa lui e din nou bună.

Milostiv

nu va şti poate niciodată

dacă asta e iluzia care se varsă

pe trista figură (aproape rânjet)

a ultimei plecări

sau dacă e singura formă

de imortalitate pentru el posibilă.

 

Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza Macadan

 

 

Riccardo CAMPION

Riccardo Campion s-a născut la Alessandria în 1966, a studiat literatura rusă şi poloneză la Universitatea din Genova şi este expert în Relaţii Internaţionale. Se ocupă cu precădere de spaţiul slav. Traduce din limbile poloneză şi bulgară pentru reviste literare italiene. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul său de debut Geografie private, Puntoacapo, 2016.

Zuzu

pentru Agnese

 

Şi-mi vorbeşti îmi vorbeşti dar limba ta

e un consonantic labirintic misteric flaut

eu înţeleg doar un pergament înfăşurat

o scriere filamentoasă şi plată

un refugiu practic transparent

 

Şi-mi spui de o uriaşă neexprimată uimire

de pământuri aspre de mese puse

de nume bine alese de atenţii

şi reţete preferate

 

Noi am fost o eră infinită

un meridian aparte o paralelă

rezervată pentru folosirea şi consumul nostru

o casă densă şi nocturnă unde

totul era uşor totul era acolo

şi zicea ia-mă

acele împunsături trecătoare

acele clipe dilatate

acele voci familiare şi răguşite

acel a te simţi furnică într-o pâine

caldă şi benignă

 

Dincolo de jug

Şi simţi strălucirea îndepărtată o simţi

în şuieratul care urcă scurt şi clar

în oboseala care locuieşte orice frunză orice brazdă de pământ

în bufnitura surdă a toporului

 

Simţi suflul care emană

dintr-un element chimic necunoscut

adus de pădure

de dincolo de după jug de după munte

dincolo de după moarte

 

Prima zi după operaţie

Iubitul meu oraş e plin de şobolani

iar eu sunt pe un pat de spital

 

 

Ies pe la colţuri de unde se lucrează la drumuri din întunericul

obloanelor şi mă gândesc cum aici

studiam cândva

 

În noaptea asta bunicul meu mort în optzeci şi cinci

era persoana cea mai aproape de mine

îi auzeam vocea pământie îl întrezăream

desprinzându-se de un perete şi aşezându-mi-se alături

 

Familia mea a explodat în diverse continente

şi am obosit să mă chinui

dacă cine a crescut odată cu mine nu-mi vorbeşte

dacă craniul meu e crestat şi subţire

ca un papirus ca Cile pe atlas

 

Mă gândesc la cine a fost aici înaintea mea

feţe păr mâini corpuri

degradate în mirosul dezinfectantului în haloul

lampioanelor de la fereastră

 

Şi vecinul de pat de casă de tejghea

poate doar să-ţi surâdă părtaş

şi mergem mai departe

 

 

Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza Macadan