NE PRIVEŞTE SUFLETUL

Privim depărtările,

numărăm azi dorinţele,

mîine s-au trezit mărunţişuri,

o lume plină de oglinzi necunoscute.

Aşteptările visează potrivirile,

cîte peregrinări veghează,

mocnesc în suflet,

cîte se deschid, închid

şi merg cu propria-le dreptate

mai departe.

Oglinda sufletului se plimbă

şi cîntăreşte mereu,

vrea să povestească

uşorul şi greul de sine înţeles,

moştenirea bunătăţii, îndurării,

mărturii proprii şi atît de felurite,

gîtuite de neobositele silnicii.

Cînd ochii îşi trag pleoapele,

cînd nu se

pot privi, iată ruşinea!

Viciile pun în lanţuri oglinda sufletului,

ea, lumina noastră, minunea noastră,

de cîte ori nu vrea

să adăpostească orice, oricum,

rămîne mîndră de rostu-i dovedit.

Alte priviri,

ce păcat, pot însoţi urîtul cu

seninătate.

Stăpînii le înspăimîntă,

lăsînd căderile

să curgă în voie.

De ce, le zice vremelnicul

domn al răului din lume ;

să fie toate scursurile

prin voi împărţite,

– mai vreţi lecţii de actorie?

Ce nevoie avem de

bunătatea sufletului?

vom închide ochii,

împăcaţi cu nimicniciile,

dar din umbră sufletul ne priveşte.

LIBERTĂŢI SILITE, MERSURI NEMULŢUMITE

Lumea sîntem noi, puterile puţine,

uitaţi-vă la îngenuncheri,

anevoioasa ridicare,

prea-s luate de bune semnele neclare,

rareori reuşeşte inteligenţa a se opune,

iar cîştigurile mari,

n-au cum să ajungă.

Trăim în jurul unei punţi

gata să se prăpădească –

Bunul simţ aprinde lumina;

pierderile să fie puse la loc,

mai aşteaptă copiii şi nepoţii.

E disperare în clipa ce vine,

putinţele ni-s pe sfîrşite,

motiv de a şterge conflictul

dintre bun şi rău.

Iată calea preţuitului înţeles;

cunoaşte fiecare după reguli

improvizate, împrospătate, în vechi si noi

pete de culoare –

în semne cu linii, acolade şi puncte

ciudate, atîtea figuri oarecare.

Stau la cîrmă cei ce n-au învăţat,

cum să fi uitat?

cum să înţeleagă?, pricep să pună

în locul trudei

dispreţul, fanfaronada,

numite originalitate.

Şi dacă aşa e viaţa,

limpezirea vrerii sale, e-n chemata

dispută

a lumii în prinsoare, a nesfîrşitelor

pomeni cu sărutări de moaşte,

să nutrească unii onoarea propriilor oase?

 

Lumea blîndă e nehotărîtă

şi nu-i pas să aleagă averea –

rămîne aşa pînă la moarte,

locul în toate s-a vîndut,

de ieri s-a pierdut, uite

îţi arată calendarele

 

cît de îngustă e calea pentru

iniţialele tale.

 

Izbeşte continuu timpul, molimele,

purtate de ceasurile rele,

în larma auritelor veşminte.

Scuzele-s la îndemînă:

gîndurile şi smintelile-s venite

de la big-bang, ocupat de propria-i explozie,

de la uşurarea cu emoţionate îndemnuri,

care în neputinţa lor clatină,

zădărnicesc bunul simţ.

La toate verbalizarea dă soluţii,

doar viaţa e lăsată la îndemîna

cîntarului cu pendula nebună,

o salvează oratorii, îi dau zilnic delegare,

ridicînd mîinile şi vocea

pe cît le-a fost dată minunea putinţei

şi toate din lumea noastră

sînt libertăţi silite,

mersuri nemulţumite.