Pădurea nemuririi

*

E bizară pădurea care-mi

înconjoară plutirea.

Se apleacă şi se înalţă,

se rupe şi se frînge,

se sfarmă.

 

vîntul, din cînd în cînd,

mai ridică inimi vegetale moarte,

le topeşte în pămîntul negru:

şi el, ca un simbol al renaşterii,

le înalţă şi cad în lac.

Putrezite în puterea apei,

nasc licheni, şi muşchi, şi pînze,

bolnave caută vindecare în cer.

Plutesc în derivă,

suflate parcă de respiraţia

lui Dumnezeu…

 

Marele cititor de gînduri

Îl recunoşti după

hainele negre,

mersul legănat,

uşor aplecat,

cu o privire grabnică

care literalmente te arde

şi care cată prin tine

prin maică-ta

şi… prin

peretele din spatele tău!

 

Înţeleptul

care cizelează

dobitoacele întunericului,

gardianul cel mai temut al moralităţii,

ultimul avanpost

al justiţiei

pe o lume flămîndă de corupţie,

ultima persoană

care ar accepta vreodată mita

 

Criminali

Nişte besmetici

au ucis poezia,

au lăsat-o să zacă

aruncată într-un şanţ

la marginea oraşului,

în lumina farurilor

 

Se vede clar tăietura

Din zonă jugularei,

Îmbrăcămintea

scăldată în sînge!