Conotaţii matinale

Când te-am văzut pe stradă-ntâia oară

desculţ, murdar, cu haina ruptă,

mâncai un rest de pâine tributară

mucegăită şi cu pofta întreruptă

de paznicii gunoaielor pe străzi.

Pe bănci şi sub ziare-ţi cauţi odihna

iar când e frig te încovrigi în lăzi

ascunse bine, să-ţi priască tihna.

La ora cinci brutarul bagă pâinea-n gura cuptorului

care, nesăţioasă, înghite ochi de-nfometat
şi ochi de câine.

Mirosu-ţi aminteşte de acasă…

În fiecare zi după dejun,
umblând pe străzi sătul, bogat şi bine,

văzându-te cerşind mă indispun.

O, cât îmi aminteşti de mine!

 

Mormintele vorbesc

Mormintele vorbesc alene

Printr-un suspin de crizanteme

Cu veşnicia-n care toate

Cuprinse-s în singurătate.

 

Cei morţi vorbesc acelor care

Umblând pioşi pe o cărare

Îşi amintesc cu drag de-acei

Plecaţi în pace dintre ei.

 

„– Noi am trecut peste nevoi,

Ce suntem noi veţi fi şi voi,

Dar nu se trece orişicum;

Doar de trăieşti vei ştii şi cum!”

 

Suflet obosit

Mâinile sunt catedrale,

degetele ture-nalte

unde clopote se-nclină

sufletului obosit.

Palmele se-mpreunează,

degetele se îmbină

 

şi-un culcuş se naşte-n mâna

veghetorului de veci.

 

Nimic nu e cum pare

(Xurafa)

Sub palmier, când aţipesc,

Acele nopţi arabe,

Încet, încet se risipesc

În câteva silabe.

 

Mă dor orbitele, trezesc

Cuvinte, toate fade,

În amintiri care păzesc

Doar povestiri de babe.

 

Cu ele cad şi eu, trăiesc

Amurguri tot mai slabe

Ce-n nimbul vremii vieţuiesc

În amintiri neghioabe.

 

Încet – mai mult – se risipesc

În câteva silabe,

Sub palmier, când mă trezesc,

Poveştile arabe…

 

Şi cartea mi-e grădină

Cu fiecare nouă rană,

cu fiecare lovitură

mi se deschide înc-un ochi

prin care-nvăţ poate vedea mai bine,

prin care pot cuprinde-ntreaga beznă

ce te învăluie în jurul meu.

 

Cu fiecare ochi ce se deschide

văd multele dorinţi care în flux

mă copleşesc cu-a lor venire,

dar văd şi cum se-ndepărtează în reflux.

 

Cu fiecare nouă rană, cu fiecare lovitură

o nouă filă dintr-o carte

trece încet spre următoarea,

iar cartea asta mi-e grădină

ce-o port oglindă-n buzunar.

Ars poetica

Compune un vers ca pe-o scrisoare

Ce-o scrii iubitei prima dată,

Scrie nebun să simţi că doare

Cuvântul ce îi dai răsplată.

 

Scrie de parcă mâine moartea

Te va cuprinde-n hăul ei

Cerându-ţi din cuvinte partea

Cea ultimă, cu care-nchei.

 

Scrie trecutul şi prezentul

De parcă n-ai mai fi-n curând,

De parc-ai scrie testamentul

Urmaşilor ce stau la rând.

 

Scrie nebun, cu frenezie,

Ba aprig, ba mai uşurel:

Aşa să scrii o poezie

Şi celelalte… tot la fel!

 

Sărac poet

Puţinul care ţi s-a dat

E mult mai mult decât ai cere,

Mai mult din câte ai aflat

În cea mai crâncene durere.

 

Dar eşti bogat, mult mai bogat

Căci ţii în mănă un stilet

Înfipt într-un întreg regat

De poezii, căci eşti poet!

Fiul rătăcitor

„N-ai vrut s-asculţi de ce ţi-am spus,

N-ai vrut s-asculţi de mine

Şi ai plecat, şi tot te-ai dus

Prin ţările străine.

 

– Şi ce ai găsit pe unde-ai fost,

Comori şi nestemate?!

Acolo ţi-ai găsit un rost,

Dar şi multe păcate!

 

N-ai vrut s-asculţi, şi-acum ce eşti

Cu bani şi cu avere,

Şi cu o tolbă de poveşti

Acum la revedere?

 

Ai fost poet când ai plecat

Şi-acuma bogăţia

Tot ce ai avut ţi-a cumpărat,

Ba chiar şi poezia.

 

N-ai vrut s-asculţi, şi eşti străin

Cu împliniri necoapte,

Cu împliniri ce nu revin;“

Aşa mi-am spus azi noapte!