Alexandru PETREA

Admir curajul de a aborda teme profunde și mari, deloc la îndemîna oricui. Sînt teme care presupun meditație și o anume cunoaștere a modului cum merg lucrurile în lume. Autorul avînd numai 21 de ani, se poate vorbi de o maturitate care depășește vîrsta. Sclipirea reflecției traversează microcosmosul și ajunge în macrosocial, unde încearcă să elucideze problema revoluțiilor și a inechităților de tot felul. Întrebarea este în ce măsură magma poetică reușește să înglobeze totul, păstrînd firescul genului? Se pare că da, reușește, pentru că Alexandru Petrea nu este deloc un inhibat, ci un om cu multă încredere în sine și implicit în viziunea sa poetică, pe care o îndreaptă ca pe un laser spre diverse unghere ale realului. Pictorii sunt oameni care iubesc nu realitatea pe care o pictează, ci pictura însăși, spune Malraux. Probabil că la fel gîndim și despre poeți, cel puțin acesta este clișeul pe care l-am moștenit: că sunt niște personaje ciudate, care iubesc mai mult poezia decît viața. Nu știu dacă același lucru se poate spune despre Alexandru Petrea. El pare să iubească viața, realitatea ”obiectivă”, pe care o pune să se ia la trîntă cu poezia într-un scenariu reiterativ, circular și totuși imprevizibil, întrucît lupta finală nu s-a dat încă. Nu știm cine va cîștiga și cine se va simți umilit. Dar, oricare ar fi rezultatul, regizorul care este Alexandru Petrea va cîștiga.

Cristian CHIRIPUCI

Remanențe stănesciene suprapuse peste o originalitate îndelung căutată și încă neașezată în orbita proprie mă determină să apreciez mai mult căutarea decît rezultatul ei. Dar, în definitiv, ce altceva este poezia dacă nu o permanentă căutare?
Fapta scheletului e piatra

Deoarece saturează siguranţa

Pierderea regăsirii

Voinţă dăltuită de umbră

Necesarul îmbracă genunchi

În sfârşit

Devine aventură

Melodia cuvântului

Presupune mişcare

Construcţia aşteaptă

Ca să locuiască romantic

Necesar de dragoste

Aventurând terminată.

Adela EFRIM

Ușurința de a surprinde esențialul în imagini poetice o recomandă pe Adela Efrim drept un real talent. Se poate vorbi chiar de o anume virtuozitate, stăpînire a mijloacelor și efectelor, astfel încît instrumentele poeziei sînt făcute și desfăcute sub ochii noștri cu nonșalanță și, uneori, cu cinismul vrăjitorului care dizolvă granița dintre adevăr și iluzie, făcîndu-le pe ambele la fel de greu de suportat.

Merită să cităm în întregime:

Locuiesc lângă spitalul de urgenţă

citesc o carte

povestea nu este diferită

nici atât de târziu pentru liniștea asta

pare că tot cartierul își scrie memoriile

doar ambulanța cară, nu și-a schimbat sirena

elicopterul ia ce mai rămâne

nu mă invidiați că locuiesc lângă spitalul de urgență

sau poate da, invidiați-mă

când deschid geamul

viața și moartea

se înghesuie

la intrare

seara
cheile, poșeta, telefonul le așez pe masă

lângă teacul de cărți

rămân un timp fără să știu ce aștept

las ușa deschisă

poate așa îmi voi aminti

umbra ta