Nicolaus OLAHUS (1493-1568)

LUI CARMELIUS GRAPHAEUS SCRIBONIUS

Toate poemele tale ce tu cu măreţul tău plectru

Le făurişi, au plăcut mîndrei Maria nespus.

Mult preţuit-a regina pe bardul ce Muza latină

Ştie s-o facă din nou ca să răsune suav.

Astăzi sonorele sistre latine să-şi curme-al lor cîntec,

Muze, voi azi lui Grafeu pizmă să nu-i arătaţi.

Căci în a noastră epocă el toate poemele docte,

Ce lăudate-s de toţi, să le întreacă ştiu.

El în bucolicul ritm zugrăveşte misterele sfinte

Ce, în al veacului veac, să le slăveşti eşti dator.

Tu, ce întreci pe poeţii chiar cei mai de seamă, pe tine

Însuţi şi lira ta cea dulce să cauţi s-o-nvingi.

Vei birui dacă rusticul plectru lăsa-vei deoparte

Şi te sileşte a slăvi faptele marilor regi.

Dragostea mea pentru tine mă-ndeamnă, Corneliu, aceste

Sfaturi să-ţi dau, cari, eu cred, ţie spre faimă ţi-or fi.

Pentru talentul tău epic nu vor lipsi subiecte:

Muza-ţi voios va slăvi faptele regelui nost.

El a supus nesfîrşita Libie, Galia mîndră,

El, Europei stăpîn, Asia va cuceri.

Dacă tu azi vei cînta cumplitele lupte-a lui Marte,

Vei birui, să mă crezi, chiar pe străvechii poeţi.

Dacă Virgiliu la-nceput a cîntat doar în ritmul bucolic,

Epice lupte cîntă şi pe Eneas apoi.

Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 146—147″

 

 

RUGĂCIUNE

Sfînt Dumnezeu, ce-ai zidit pămîntul şi marea şi cerul,

Tu, ce c-un semn pironeşti aştrii de foc în tării;

Tu, dup-al căruia plac se-nvîrte-n orbita-i lucioasă

Luna şi soarele aprins tras de fugarii cei iuţi;

Tu, ce hrăneşti a pămîntului rodnic seminţe gustoase,

Tu, ce cu dragostea ta pe muritori ocroteşti;

Tu, în a cărui mînă se află a păcii zăloguri

Şi a lui Marte cel crunt însîngerate săgeţi;

Ce să-ţi aduc ca prinos, potrivit mulţumirea-mi s-arate

Şi să slăvesc mai smerit numele-ţi sfînt de trei ori?

Prea meritate pedepse ne-aduc ale noastre păcate;

Mîna ta poartă pe drept biciul ce acum ne-a lovit.

Cum un părinte sever cu grele loviri pedepseşte

Ale copiilor săi nesăbuite greşeli,

Astfel şi tu ne mustrezi pe noi ce-notăm în păcate

Şi după vrerea-ţi, acum grele pedepse ne-am luat.

Dat-ai ades după vesele timpuri şi vremuri grozave

Iar după vifor şi ploi, zile senine dăduşi.

Astfel divina putere deprinsă-i să-şi schimbe purcesul

Iarăşi şi iar deschizînd îndurătorul ei sîn.

Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 147

 

 

CASIERULUI REGINEI

Şchioapătă şi-i amărît cînd e să plătească parale;

Cînd însă-i vorba să ia, nu şchioapătă deloc.

Domnul să dea ca să meargă mereu cu picioarele strîmbe

Şi să se-ndrepte atunci cînd va fi crucificat.

Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 147

 

 

LUI SILESIUS LOGUS

Oare la ce bun pe acest chinuit prin torturi aşa crunte

Să-1 ocărăşti aşa crud, „Catus” zicîndu-i mereu,

Şi a lui umbră să sudui cu grele cuvinte,-ndrăzneţe,

Care şi tu, în curînd, o să ajungi în Tartar?

E o cruzime prin vers pe cei fără viaţă să-i sfîşii

Şi să mai batjocoreşti leşu-ngropatului om.

Nu ispăşita pedeapsă socoţi, ci de-o falsă nălucă

Dus eşti, haine, cînd tu greu-i păcat zgîndăreşti.

Mîntuitorul Isus nu astfel de sfaturi ne dete,

Ci la creştini el a dat altfel de învăţături.

Pentru greşiţi, de la Domnul să cerem iertare şi-odihnă

Veşnică, ce tuturor ziua aceea le-o da.

Ziua aceea le-o da, cînd fi-vom spălaţi de păcate,

Cînd vinovaţilor ea grele pedepse le-o da.

Nu sfîşia prin ocara-ţi cadavru-ngropat şi-ncetează

De a mai face război celui ce-acum i-un strigoi.

Cată-n culori mai frumoase a-mbrăca tot ce ceasul din

urmă

Va fi adus pentru-orice slab şi sărman muritor.

Adu-ţi aminte de propria-ţi moarte, de-a soartei urgie,

Şi-apoi, te rog, zi: „Aici somnul să-ţi fie tihnit”.

Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ea. cit., p. 148

 

ÎMPOTRIVA UNUI BÎRFITOR

Ce flăcăreşti, o, haine, ce-ai ajuns o poveste-a cetăţii?

Toate isprăvile-ţi sînt date acum în vileag.

Poate să fie ceva mai spurcat ca a ta stricăciune

Sau ca murdarul tău trai, ori caracteru-ţi infam?

Tu nici o fată de treabă nu laşi să pătrundă în stricata-ţi

Casă,-n al tău adăpost, fără ca tu s-o sileşti

Să se supună în chip ruşinos silniciei lui Venus

Şi să îşi piardă astfel al ficioriei odor.

Tu îţi petreci cu stricate femei o mulţime de vreme

Şi te desfată grozav al curtezanelor joc.

Iată de unde provine şi boala ce trupul îţi paşte,

Iată, perfide, de ce pute puhavul tău hoit.

Nu este, deci, de mirare că tainele ce-ncredinţate-ţi

Fură, le dai în vileag şi că credinţa ţi-o calci,

Căci mădularele-ţi s-au încins de licoarea lui Bachus

Iară de minte al tău cuget cu totu-i lipsit.

Mai schimbător ca Zefirul tu eşti sau ea boarea lui Eurus,

Ca Băltăreţul din sud, prevestitorul de ploi.

Des, cînd eşti beat, ţi se pare că ceru-i deschis şi de-aceea

Zvon răspîndeşti că război crunt va veni peste noi.

Deci, cînd viaţa-ţi pătată-i de viţii atîta de multe

Iar al tău trai e-ntinat de un păcat ruşinos,

Spune-mi de ce tot bîrfeşti al statornicului prieten renume,

De-orişice om cu a ta gură turbată te legi?

Mare virtute-i să ştii a-ţi cunoaşte a ta proprie viaţă!

Limba flecară ades a vătămat pe cei răi.

Asta-i credinţa cu care-ţi plăcea să te lauzi atîta,

De ai putut divulga tot ce ţi s-a-ncredinţat?

Din fericire, nebune, nu-ţi destăinui orice taină,

Căci tu pe faţă, cum ştii, grabnic arama ţi-ai dat.

Oameni cuminţi mai păstrează atîtea secrete de-a tale,

Care-ţi vor face cîndva, crede-mă, mult sînge rău.

Nu vezi că toţi te arată cu degetul şi c-ale tale

Nelegiuiri au ajuns fabula -ntregului tîrg?

Încă te şi semeţeşti, cînd eşti mai sărac decît Irus,

Tu ce te tragi dintr-un neam josnic, din tată sărman,

 

Şi, după ce eşti deprins să duci o viaţă stricată,

Ai şi curajul pe toţi încă să-i batjocoreşti?

Nelegiuite, pedeapsă-ţi vei lua dup-a ta fărdelege,

Dacă în ceruri mai sînt dreptele divinităţi.

Are să vină o vreme cînd tu, cu dobîndă destulă,

Seamă-ţi vei da şi pedeapsa, ce-ai meritat, o să iei.

Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 148-149

 

 

CĂTRE SECOLUL DE ACUM

Ce secol fost-a vreodată mai sinistru?

Ce ciumă crîncenă mai aducătoare de moarte?

Ce pedeapsă mai crudă decît aceea a Styxului

Şi a lăcaşului lui Pluto cel nemilos?

Ce venin mai funest decît tine,

Secol îngrozitor?

Cine, rogu-te, şi-ar fi închipuit vreodată ceva mai crud

Decît otrava ucigătoare din Colchis?

Sau pedepse mai grele decît ale lui Hercule?

Semănat-au oare Erinys sau Megaera un război

Atît de crud în sînul muritorilor

Ca tine, secol criminal şi perfid,

Vrednic de cuvinte de blestem?

Colo, călăreţul păgîn, pustiind hotarele Italiei,

Pradă lăcaşurile sfinte,

Aici, cruzimea sălbatică a neamului turcesc

Vai, pe noi, pannonii distruşi

Şi cu puterile odinioară neîntrecute, acum înfrînte,

Ne extermină din cauza discordiei

Unor duci şi principi

Care se închină în religia preasfîntă a lui Hristos;

Dincolo, flotele duşmanilor, pline de tîlhari,

Tulbură întinsul apelor mării.

Otrava stă ascunsă în inimile noastre,

Dogme nedrepte răspîndesc moravuri nemiloase.

De aceea războiul, foamea şi ura

 

Nimicesc, vai, ţările noastre.

Milă nu mai este,

Iar discordia ce bîntuie toate ţările

Aduce primejdie celor buni.

Acest secol atît de crud

Răpeşte sfînta linişte, distruge, ucide.

Dar încotro mă răpeşte acum un suflet olimpic?

De ce anume mai degrabă nu mă plîng?

Matei, singurul meu frate, a pierit în floarea vîrstei.

Pe de o parte, mă stăpîneşte durerea,

Pe de alta, mă bucur că a scăpat

Fără ca acest secol perfid şi nelegiuit

Să fi întinat moravurile sale.

 

Traducere de I.S. Firu, în edi­ţia Umanistul Nicolaus Olahus, 1968, p. 149-150