PRIMA VERBA–Carmelia LEONTE

Ioana Mierosu

Disponibilităţile dumneavoastră afective par nelimitate, ceea ce e foarte bine. Cu cele literare însă e o mică problemă pentru că nu ajunge enumerarea unor emoţii, precum şi a hotărîrii de a scrie, ci e nevoie de mult mai mult. Un mare poet al nostru (Ion Barbu) a fost numit la un moment dat „baron feudal al amorului impetuos”. Oare cum ar suna asta la genul feminin? Şi, mai ales, ce ecouri ar avea în mintea cititorului? Greu de imaginat!

 

Mihai Dincă

Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul a fost scris. Rîndurile dumneavoastră ar fi remarcabile dacă nu ar semăna izbitor cu o operă literară foarte cunoscută, mai ales că se învaţă şi la şcoală (din cîte ştiu): Țiganiada, de I. Budai-Deleanu. Nu v-a ieşit chiar o epopee, să nu se înţeleagă greşit, dar nu numai subiectul poemului dramatic pe care mi l-aţi trimis, ci şi maniera în care îl trataţi îmi dă impresia unui deja-vu pe care nu-l pot ignora. Într-un fel, vă înţeleg. În secolul XVIII şi început de secol XIX oamenii trăiau o criză a conştiinţei europene care, la alt nivel şi pe alte coordonate, este trăită şi astăzi. Apoi, subiectul nu e numai fierbinte, ci şi la modă, ca să zic aşa, asigură din start o oarecare audienţă. Însă un maestru consacrat al genului nu poate fi uşor depăşit! Hipertextul său ludic, plin de satiră, şarjă, pastişă, umor, burlesc, absurd ş.a.m.d., a făcut umbră în jur. Pas’ de-l concurează! Ajungem la vorba lui Budai-Deleanu:

„Aşa-i musa mea! de minte uşoară

Iar’ de gură tocma ca ş-o moară.”

 

Cecilia Radu

Pe vremuri, se tot discuta despre confuzia dintre limbaj poetic şi poezie. Acum, în fine, nu mai este cazul pentru că însăşi poezia este lipsită de limbaj poetic, în foarte multe cazuri. Biografismul acut, secvenţe prozaice care se acumulează repetitiv pentru a face saltul spre o anumită stare mai mult sau mai puţin poetică, par a fi metoda infailibilă de a accede în universul poeziei. În cazul dumneavoastră este cu adevărat infailibilă pentru că vă reuşeşte de minune. Remarc mai ales poemul „D-ale femeilor”: miza pe ironie, autoironie, umor, fragmente aparent prozaice care, prin acumulare şi prin repetiţie, generează o stare lirică. De sesizat ritmul poemului, felul în care se rostogoleşte spre final pînă cînd aceste fragmente devin subiect de meditaţie (nu numai literară). Apoi, dialogul dintre om şi Dumnezeu, plin de simboluri uşor de relevat, având valenţe ludice şi teologice în acelaşi timp. Deşi am o rezervă. Am mai spus-o: În România, misoginismul e atît de mare, încît şi femeile sunt misogine. Enumerarea iniţială denotă asta. Acum trăim într-o societate manelistă şi auzim des „bani, maşini, femei”. Deci o fiinţă umană este considerată o achiziţie şi menţionată în şir cu nişte obiecte. În poem e cu totul altceva, sunt enumerate nişte valori, desigur, dar chiar şi aşa, există un risc. Desigur, această observaţie nu are nimic în comun cu valoarea textului, pe care o consider exemplară. Fiind cam lung, nu-l pot cita aici, iar decupînd un fragment risc să trunchiez şi efectul, aşa că sper într-o publicare grabnică a lui. Mult succes!