Sasna Dun

– fragment  –

În numărul din toamna lui 2011 publicam un prim fragment (din partea a treia) din „Sasna Dun” („David din Sasun”), epopeea naţională a armenilor.

Reamintim: se crede că epopeea ar fi fost desăvîrşită în timp, după unii de prin secolul al VII-lea, după alţii începînd cu secolul al X-lea, în peste 50 de variante[1]. (de pildă, în cazul fragmentului pe care îl publicăm acum, dacă ar fi să ne luăm după secvenţa care spune: „Noi sîntem armeni, creştini, voi, necredincioşi, arabi,/ Dumnezeul nostru-i Unul, zeii voştri-s mulţi şi slabi”, am putea spune că această porţiune a fost scrisă, sau are variante din perioada preislamică. Şi, mai jos, în fragmentul 4, citim „atunci califul sprînceana…” – calif fiind un termen de după apariţia islamului) Prima dată, spun specialiştii armeni, textul a fost aşternut în scris de către Fr. G. Srvandzdyants, în 1873.

Epopeea vorbeşte despre viaţa şi faptele de vitejie a patru generaţii de eroi ai unei familii din Sasun, un teritoriu din ţinuturile muntoase ale Armeniei[2], la vest de lacul Van şi de Muntele Ararat. Astfel, din prima generaţie ar fi fraţii gemeni Sanasar („Cel ca stînca” în viziunea traducătoarei) şi Baghdasar – fiii prinţesei Dzovinar (nume care, scriam în „Poezia”, numărul din toamna lui 2011, ar însemna „cea născută din mare”)[3]. Sînt diverse variante de interpretare, varii paralele între epopee, episoade din aceasta şi unele personaje cu altele asemănătoare din tradiţia/ literatura universală sau a unor locuri apropiate. Astfel, unii au legat pe cei doi fraţi, Sanasar şi Baghdasar, de Adramelech şi Sarasar, fiii lui Iezechia (Biblie, Regi, 2 ş.a.). După Moses Chorenensis, supranumit Patmahayr/ tatăl istoriei (armenilor), autorul Istoriei Armenilor/ Hayots Patmut’yun, dinastia Artsruni ar descinde din Sanasar.

Prezentăm acum alte fragmente, în traducerea şi adaptarea semnată de Arşaluis Sarchisian Gurău, după prelucrarea literară de Măgărdici Heranian.

Marius Chelaru

Partea întîi

 

1

Cu multe veacuri în urmă, într-al Armeniei regat,

Unde pînă la cer ajunge semeţul munte Ararat,

Din crestele înzăpezite, cu zgomot cutremurător

Curgeau învolburate ape spre marea-ntinsă şi ogor,

Cu codri verzi şi tăuri multe pline de galbeni nenufari,

Unde ţîşnesc, diamantine, izvoare pure de cleştar,

Unde e limpede văzduhul, pămîntul bun şi roditor,

Stropit cu sînge şi sudoare de-un harnic şi viteaz popor,

În dulcea patrie a noastră, în draga-Armenie natală,

Domnea Gaghic, măreţul rege, cu strălucire şi cu fală.

 

Şi-avea Gaghic o fată doar, s-o pui icoană la altar

Frumoasă cum e luna plină, cu nume dulce: Dzovinar.

Pe ea „Domniţă Dzovinar” cu mic cu mare o chemau

Şi ca lumina ochilor o ocroteau şi o iubeau.

Involt boboc de trandafir era prinţesa în palat,

Aşa gingaşă floare încă în lume nu s-a mai aflat:

Două migdale negre – ochii -, adînci ca Van-ul la privit;

Mătasea genelor umbroase atîtea inimi a rănit;

Unduitor, păru-i bogat coboară pînă la covor,

Ducînd cu ea căutătura şi gîndurile prinţilor.

„Ferice de flăcăul care de-un zîmbet i s-a-nvrednicit;

De mii de ori ferice-acela care-i va deveni iubit.”

Aşa oftau vitejii-armeni pe urma ei, dar în zadar,

Arzînd în flacăra iubirii pentru domniţa Dzovinar.

 

2

Dzovinar – hanum, fie-ţi casa casă,

De ce eşti atît de dulce şi frumoasă?

Urcă-te la cer, în mare coboară,

Nu găseşti aşa de scumpă comoară.

Boiul ei mlădiu voinicul de-l vede,

Pe loc se aprinde şi minţile-şi pierde;

Din obraji, lumină-i picură-n afară,

De-o atingi c-un deget, trupu-i se-nfioară.

În vîrtejuri dulci, pe umeri ca neaua,

Cade păru-i negru, măturînd podeaua

Te înnebuneşte, parcă eşti vrăjit

Şi-n cursa iubirii simţi c-ai nimerit.

Zi şi noapte-ntruna, fără somn şi hrană,

Să stai să asculţi aşa o codană,

Să te uiţi la chipu-i, mut şi ispitit,

Să nu te mai saturi nicicînd de privit.

Poţi să mergi oriunde, poţi s-ajungi în China,

Să te duci în India, chiar şi-n Abisinia,

O aşa minune nu vei mai vedea.

Fericit viteazul care-o va avea!!!

 

3

Faima despre a ei graţie-a prins în lume să alerge,

A ajuns şi-n ţara Siriei, la puternicul ei rege,

Care-aflînd despre armeancă, l-a lovit mare obidă:

N-a putut să mai gîndească, n-a putut ochi să-nchidă.

Ars de dragostea frumoasei, prins în laţul de iubit,

Şi-a chemat oamenii-ndată şi „Plecaţi!” le-a poruncit,

„Mergeţi la-al Armeniei rege, duceţi-i salutul meu,

Şi alegeţi din tezaur daruri multe, aur greu,

Spuneţi-i de Dzovinar – preamărită pururi fie –

Că ilustrul rege-al Siriei o peţeşte de soţie.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi-au pornit îndată solii, au urcat pante abrupte,

Au trecut adînci prăpăstii, rîuri repezi, cîmpuri multe,

Au ajuns, în fine,-n vechea Ţară Armenească,

S-au înfăţişat la curte, au spus: „Regele trăiască

Ani mulţi, paşnici şi prosperi, sănătos şi fericit;

Iată, ne-a trimis cu daruri Şahul nostru mult iubit

Precum peţitori, s-o ducem în împărăţia noastră

Pe fiica Măriei tale, regelui nostru nevastă.”

 

Ce-a mai rîs Gaghic-arca’, tolănit în tron fălos,

Şi, întors spre solii Siriei, le-a replicat fioros:

„Ce vînt i-a trecut prin capul regelui vostru „sublim”

C-a ajuns să creadă-anume că putem să ne-ncuscrim?

Noi, de neam, armeni, creştini – voi, închinători la foc

Şi de rasă arăbească, cum să trăim la un loc?

Dumnezeul nostru-i Unul – unic şi adevărat -,

Zeii voştri-s o grămadă, nu ştiu cîţi, n-am numărat.

Cu scumpele voastre daruri nu mă orbiţi voi nicicum.

Mergeţi la al vostru rege, grăbiţi-vă, chiar acum,

Spuneţi-i că toate-aceste comori trimise în dar

Nu fac cît un fir de păr din capul lui Dzovinar!”

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi făcură cale-ntoarsă solii trişti şi supăraţi,

Străbătînd cu greutate ape, hăuri, munţi înalţi,

La palat se-nfăţişară Califului din Missir:

„Să trăieşti în sănătate şi putere ani în şir.

Nu aducem veste bună de la armeanul Gaghic,

Îndrăzneşte să te-nfrunte, mîndru şi nesocotit,

Căci, în loc ca să se simtă onorat, el – fără minte – ,

Fără teamă de primejdie, iată ce vorbă-ţi trimite:

„Noi sîntem armeni, creştini, voi, necredincioşi, arabi,

Dumnezeul nostru-i Unul, zeii voştri-s mulţi şi slabi;

Iar comorile din Siria, de le-aţi da pe toate-n dar,

Cît un fir de păr n-ar face din capul lui Dzovinar.”

 

4

Pe loc atunci califul sprînceana şi-a-ncruntat

Şi s-a aprins ca focul, de furie sufocat.

Ca norii în furtună, el a tunat cumplit,

Chemînd armaşul grabnic, sever i-a poruncit:

„Adună toţi soldaţii, întreaga mea armată,

Voi nimici Armenia, voi spulbera-o toată!”

Ca moartea se făcuse de palid dintr-odată.

 

Şi a pornit califul, mînat de-a lui ispită,

Năvala către Ţara Armeniei, liniştită,

Şi-a aşezat oştirea în şes, la răsărit,

Şi iată că, deodată, pe cîmp a răsărit

O straşnică pădure de corturi şi ostaşi

Cu suliţi, iatagane, călări şi pedestraşi;

Şi emisari trimise pe dată la palat,

Răspuns să-i dea armeanul, dar neîntîrziat,

Că el, califul, face o ultimă-ncercare,

Punînd cu-ngăduinţă aceeaşi întrebare:

 

„Pe Dzovinar mi-o dai??? De nu, apoi să ştii:

Nu voi cruţa pe nimeni: femei, bătrîni, copii,

Nici piatra n-o rămîne întreagă-n urma mea:

Din piatră, -n chin şi groază – nisip voi măcina”.

5

Gaghic, ca norii în furtună, la chip atunci s-a-ntunecat

Şi-a poruncit mai marii ţării să se adune la palat:

Să vină principii de-ndată şi sfetnicii-ncercaţi în lege,

Să scape ţara de dezastru şi de blestem să o dezlege.

 

Ci la chemarea lui veniră toţi comandanţii cu credinţă,

Ce-i de făcut să chibzuiască, să vadă ce-ar fi cu putinţă;

Veni chiar şi Toros Keri[4] – ce tînăr pe atunci era! –

Dar chibzuit şi înţelept, decît bătrînii mai ceva!

Şi cînd la Sfat s-au aşezat după rang, vîrstă şi tipic,

Le-a spus îngîndurat şi trist căruntul rege Gaghic:

Pe-al ţării noastre piept, genunchiul şi-a pus – ne-ndurător – califul,

El ce mereu cumplit şi-agită sabia cruzimii către noi;

Cu oastea lui nenumărată ne-a-mpresurat avan pămîntul

Şi-o vrea pe Dzovinar a noastră s-o ia ca pradă de război.

Ce spuneţi dar? S-o dăm pe fată fără măcel, de bună voie

Ori să ne-mpotrivim cu luptă, s-o dăm siliţi doar de nevoie?

Mişcată,-ntreaga adunare şi înţelepţi cu barba rară

Grăiră într-un glas: „Armenii să rabde astfel de ocară?

N-o dăm pe Dzovinar a noastră nelegiuitului păgîn,

S-o asuprească prin haremuri cu toane crude de stăpîn;

Nu-i dăm domniţa noastră scumpă, chiar de ne lasă fără cap,

Nu-i dăm noi floarea armenimii, nu-i dăm noi crinul nostru alb,

În arşiţă să se-ofilească, lîngă suflarea de harap.

Să ne luptăm, să-l înfruntăm; ei sînt mai mulţi dar să se ştie:

Nu-i dăm tiranului barbar prinţesa noastră de soţie!

N-o dăm pe Dzovinar a noastră acelui monstru de pripas,

Chiar de-om pieri pînă la unul!” au hotărît toţi într-un glas.

„Bătaie vrea? Să-i dăm bătaie! Ne-am mai luptat, nu ştim ce-i frica”.

Numai Toros, căzut pe gînduri, tăcea şi nu spunea nimica.

– Tu cum gîndeşti, Toros Keri? Căruntul rege l-a-ntrebat,

Vorbeşte! Ce părere ai? De ce stai trist şi-ngîndurat?

– Eu sînt mezinul vostru-n Sfat, ascult, învăţ şi chibzuiesc

Şi se cuvine eu să tac cînd cei mai vîrstnici ne vorbesc,

Dar – regele să ne trăiască! – Dacă-mi daţi voie să grăiesc:

Să-i dăm prinţesa fără luptă; s-o dăm! aşa vă sfătuiesc.

Ea ne e scumpă tuturor, totuşi – vă spun fără sfială –

Că mult mai scumpă ni-e Armenia, patria noastră natală.

E ambiţios Califul Siriei, oastea-l ascultă şi i se-nchină,

Războiul ar distruge ţara şi ar preface-o în ruină,

Dar dac-o dăm de bună voie, avem două cîştiguri mari:

Prieten şi aliat – un rege, vecin puternic la hotar!

Aceste vorbe nemiloase, dar drepte şi adevărate

Sfatul îl răscoliră iarăşi ca valurile agitate,

Cînd iată, -mbujorată intră prinţesa însăşi, Dzovinar,

Cu-obrajii-n flăcări, dar semeaţă,

Cu mers regal, zîmbind amar,

Precum izvoarele de munte cum clipocesc după dezgheţ,

Aşa vorbi, cu glasul dulce, dar hotărît şi îndrăzneţ:

„O tatăl meu, şi voi, curteni,

Prieteni dragi, popor, oşteni,

Ne-ameninţă război barbar,

Armenia-i în primejdie iar.

Vai mie, pricina-s doar eu

Acestui rău nimicitor,

Nu voiesc însă pentru mine

Să piară-al meu viteaz popor,

Să curgă iar sînge-armenesc,

Soţiile să văduvesc,

Nobili viteji să se jertfească

Şi,-n lacrimi, mame să jelească.

Nu vreau stropite să văd iar

Petalele de flori cu sînge,

Nici lîngă leagănu-ndoliat

Cum mama pruncu-orfan îşi plînge.

Păgînului să-i fiu soţie

În Siria mai bine merg,

Să-mi scap de rele ţara strămoşească,

El doar cu mine să se mulţumească.

Să-mi plîngă inima-n tărîmul arăbesc,

Neamului meu doar eu să mă jertfesc,

Coroana ţării-n veci să strălucească,

Grădina armenească să-nflorească.”

 

Astfel vorbi şi,-ngenunchiată, sărută părinteasca mînă,

La fel şi-ndureratul tată sărută fruntea ei de zînă

Şi, întorcîndu-se mîhnit înspre curteni, căruntul rege:

„Rămîne cum vrea Dzovinar, fata mea dragă, se-nţelege,

Mai bine eu, nefericit părinte,-n doliu după ea,

Decît o ţară-ntreagă-n lacrimi şi-n sînge toată s-ar scălda,

Aşadar daţi de veste iute solilor regelui sirian

Că-i dăm mireasă pe prinţesa regatului nostru armean.

Ce rea e lumea, fiica mea!…Ajungă-i ura să şi-o spele,

S-o sature a ta tristeţe şi,-amare lacrimile mele.”

 

6

Şi bucuros nespus, monarhul Siriei, cu tot alaiul şi nuntaşii

Îndată spre Gaghic-arca-şi purtară fără preget paşii.

Văzîndu-i în balcon pe rege şi-alăturea pe Dzovinar –

Cu faţa albă, luminoasă, cu chipul liniştit şi blînd,

El – ameţit de frumuseţea-i – căzu palancă la pămînt,

Precum, în apriga furtună, lovit de trăsnet, un stejar;

De i-au frecat fruntea şi tîmpla cu ape dulci de trandafir,

Pe vlăguitul din iubire ca să-l aducă în simţiri.

Plin de ţărînă, ud, zbîrlit, se-nfăţişă cu nerăbdare,

Să îl salute pe Gaghic şi să-i aştearnă la picioare

Preţioase daruri pentru dînsul şi fata lui fermecătoare.

Cu chipul neguros şi aspru şi la privire-ntunecat,

Primind Gaghic salutul, rece, răspunse scurt şi apăsat:

„Pe singura mea fiică, iată, ţi-o dau, de-atîta o doreşti,

Dar am două condiţii care tu trebuie să le-mplineşti:

Vei pune un palat să-i facă – numai al ei – unde să stea

Şi-un an de patu-i de fecioară îţi este-oprit a te-apropia;

Să-şi lepede credinţa sfîntă n-o vei sili să se-nvoiască

Şi-i vei îngădui ca,-n tihnă, să-şi facă ruga creştinească.”

„Mă învoiesc, primesc, răspunse, necredinciosu-ndrăgostit,

Precum lumina ochilor păzi-voi ce-am făgăduit.

Şi fie ca regatul meu şi ţara voastră armenească,

Ca şi vecini, prieteni, fraţi, în pace pururi să trăiască”.

 

Şi astfel cei doi suverani s-au învoit si s-au legat,

Iar tatăl, mîna fiicei sale sirianului a-ncredinţat.

A doua zi, la drum armata se pregătea ca să pornească,

Pe Dzovinar s-o ducă-n fală şi-n cinste la noua ei casă.

 

7

În zori, însă cu voia tatei, prinţesa iese pe răcoare,

Să dea o raită prin poiene cu fetele însoţitoare.

Îngîndurată, abătută, Izvorul Laptelui căta,

Unde ades venea odată cu fetele de seama sa.

În inimă cu-n junghi de foc, călcînd pămîntul drag, străbun,

Şi,-n lacrimi de înstrăinare, să-şi ia acuma rămas bun.

 

Privirea-i rămînea lipită pe tot ce-n cale îi ieşea,

Privea la toate cu mirare, de parc-acuma le vedea,

Întîrzia pe orice piatră, sorbea parfum din orice floare,

Avînd o vorbă de alint din inimă la fiecare.

Şi păsărelele mîhnite îi ciripeau:„Stai, nu pleca!

Doar pentru tine-i cîntul nostru, rămîi la noi, nu mai pleca!”

„Rămîi!” spuneau florile toate cu glas gingaş şi cristalin,

„Vom înflori de-acum tot anul, rămîi, cu tine vrem să fim!”

„Opreşte-te, rămîi cu noi – izvoare clare suspinau –

O, sufletul nu ni-l zdrobi”, cu susur dulce se rugau –

„Şi nu ne văduvi de chipul tău drag, fermecător,

Priveşte-n noi: te-om oglindi cu limpezime şi cu dor”.

Şi fiecare spin, în cale-i, de rochia ei se agăţa,

Cu glas sfîşietor spunînd aceeaşi vorbă: „Nu pleca!”

Fiece piatră de mormînt, oricare cruce, orice dîmb

„Nu-ţi părăsi – o îndemnau – al patriei sacru pămînt!”

Soare şi apă, cer şi cîmp plîngeau cu toţii supăraţi:

„Unde vei mai găsi ca noi, prieteni sinceri şi curaţi?”

Şi inima lui Dzovinar cu-amărăciune o umpleau,

Amar zîmbea şi cu tristeţe, iar ochii-n lacrimi îi pluteau.

Îngenuncheată, săruta ţărîna, şi-o punea pe faţă,

Să-i ţină minte amintirea, căldura, jalea-ntreaga viaţă:

„Rămîneţi cu bine dară,

Pomi şi flori înmiresmate,

Eu de-asta plec: să vă păstraţi

Mereu plăcute, parfumate.

Rămas bun, păsăret iubit,

Fiţi fericiţi, de-asta plec eu,

În stoluri ori perechi – perechi

Să ciripiţi în cuib mereu.

Rămas bun, ape dulci şi line,

Păraie repezi, bulbucate,

Izvoare reci, – de asta plec,

Ca să rămîneţi neschimbate.

Rămas bun, stele dragi şi lună,

Albastru cer, soare-arzător,

Să fiţi senini! – de asta plec.

De voi mereu îmi va fi dor.

Rămas bun, pruncii mei armeni,

S-aveţi părinţi, de-asta plec eu;

Să n-aveţi ochii-nlăcrimaţi,

Pîine şi joc s-aveţi mereu.

Mame armene, de-asta plec,

Ca să vă las cu-ai voştri fii;

Ca să aveţi, soţii armene,

Casa-ncărcată de copii.

Rămas bun, drag izvor al meu, imaculat şi răcoros,

Rămîi de-a pururi ca şi azi şi clipoceşte văluros!

În argintia ta oglindă vrăjmaşul să nu dea cu piatră,

Iar apa ta, cu sînge tînăr să nu se tulbure vreodată.”

Astfel vorbi prinţesa, trist, şi-un pumn întreg bău, de apă,

Şi înc-o jumătate-apoi sorbi cu sete, fără grabă.

Întoarsă către-nsoţitoare, le-a strîns la piept, de le-a strivit

Şi fiecăreia o vorbă, la despărţire, i-a şoptit.

Cu drag le-a sărutat apoi, le-a spus la toate cu ardoare:

„Senină să rămînă-n veci a voastră stea strălucitoare !”

A doua zi, cu ochii-n lacrimi, din inimă picîndu-i sînge,

Îşi ia rămas bun de la rege, simţind cum viaţa i se frînge.

Sărută mîna părintească, cu ochii ţara-mbrăţişează,

Iar bietul tată, mîna ei, neputincios, o-ncredinţează

Mîndrului rege din Missir, nerăbdător să o primească.

Prinţesa nu se-mpotriveşte. La ce i-ar mai sluji acum?

Armată şi alai de nuntă spre Siria se aştern la drum.

 

8

Fălos, bogatul rege pune să se înalţe un palat

De-o uimitoare frumuseţe, armencei, cum i s-a legat,

Alături de castelul său (să-i fie-aproape, la nevoie,

S-o vadă zilnic din balcon, să o privească după voie),

Unde-şi ducea zilele triste, păzită ca un scump tezaur,

Precum pasărea de smarald în colivia ei de aur.

Şapte frumoase cu ochi negri, slujnice şapte din Mîsîr,

Sînt gata la porunca ei, să-i împlinesc-orice hatîr.

De dorul ţării ei pierdute doar ele o mai alinau

Şi-adesea, cu prinţesa tristă, stăteau şi ele şi plîngeau.

Iar regele ţinîndu-şi vorba, oricît era de ispitit,

Nu se-apropia, cum promisese, lîngă iatacul mult dorit.

Doar uneori, din foişor, tot mai uimit o urmărea

Şi de-a armencelor splendoare neîncetat se minuna.

9

Cînd din al Laptelui Izvor băuse Dzovinar cu sete

Şi-n ultima ei zi din ţară fusese-n crîng cu-acele fete,

Ea n-a simţit cum apa vie i-a încolţit în trup vlăstar

Şi c-a rămas însărcinată pe loc, atunci, de-al apei har.

Iar după nouă luni întregi şi nouă zile, nouă ore din clipa binecuvîntată,

Puse genunchiul la pămînt

Şi, fără chinuri, de îndată,

Născu doi gemeni copilaşi

Cu păr de aur, drăgălaşi.

Popa veni numaidecît,

Îi boteză, le fu şi naş,

Peste tonirul[5] de lavaş[6].

(Toniru-i sfînt la noi – se ştie – ca al Bisericii lăcaş).

Le puse nume: Sanasar

Acelui mai înfiripat

Şi, de asemeni, Baghdasar

Celui mai mititel la stat.

Ca urări să-i facă, după obicei,

Imediat trecură peste drum, la rege:

„Să-ţi trăiască fiii! Scumpa ta soţie

A născut doi gemeni ca doi pui de lei

Cu coame de aur, frumoşi peste poate!”

S-a mirat sultanul: „Asta nu se poate!

Cum aşa? De unde să răsar-aici?

Din al cărui sînge fură zămisliţi?

Că eu niciodată, cum m-am şi legat,

De-aşternutul dînsei nu m-am apropiat.”

A chemat călăul şi-a răcnit odată:

„Mergi şi taie-i capul! Chiar acum! Îndată!

N-am nici o nevastă! Nu-s sămînţa mea

Gemenii aceia ce i-a născut ea!”

 

10

Crunt intră călăul, în veşmîntul roş,

Cu sabia scoasă, ochiul sîngeros:

„M-a trimis califul! – spuse pătimaş –

Să-ţi tai fără milă capul drăgălaş.”

Cu pruncii la piept şi privirea ţintă,

Spre-ameninţătoarea lamă ascuţită,

Înfruntînd pe gîdea: „Nu e cu putinţă!

Padişahul vostru n-are conştiinţă?” –

Se răsteşte mama gemenilor, iată,

Îi pierise glasul blînd şi duios de fată. –

„Nu e nici o lege care,-n lumea asta,

Să spună că-ţi poţi ucide nevasta

Care a născut şi-alăptează prunci,

S-o omori pe mamă, pe copii s-alungi.

Pe băieţi, de mor eu, cine-i va hrăni?

Să-i înţarc, apoi fie ce o fi;

De-o să-mi mai vrea capul, vino ia-l şi du-i!

Şi încă ceva nu uita să-i spui:

De-mi vrea moartea, bine! Dar să nu-ndrăznească

Cu prepusuri false să mă bănuiască,

Căci i-am fost mireasă şi îi sînt soţia

Ce nu şi-a pierdut încă fecioria.

Sînt nevinovată ca o porumbiţă

De hulub ne-atinsă, încă neiubită;

Sînt ca neaua albă, şi curată sînt

Cînd pe roze cade, rece, la pămînt.

Pruncii mi-s născuţi din apa de izvor,

Zămisliţi din apă, Dumnezeu mi-e martor.”

S-a întors călăul şi-a plecat grăbit,

Şi-a pus sabia-n teacă şi i-a povestit

Regelui acestea, de l-a copleşit.

„Fie! – s-a-nvoit regele – Prea bine.

Am să-i cruţ acuma. Zece ani de zile

Timp îi dau să-şi crească cei doi băieţaşi,

Fac asta anume pentru copilaşi.

Ea-i ca pasărea rănită şi captivă-n colivie.

Stă cu-aripa frîntă. Ce-ar putea să fie?

Ce-ar putea să facă? N-ar putea să fugă,

N-ar avea la cine. Unde să se ducă?”

 

11

Aşa grăi califul Siriei şi astfel copilaşii ei

Creşteau la Dzovinar în braţe precum doi zdraveni pui de lei,

Sugeau şi lapte şi vigoare din sînii fragezi de armeancă

Şi ceas de ceas creşteau cum alţii poate-ntr-un an puteau s-o facă.

La fiecare sîn punea cîte-un copil să se înfrupte,

Dar Sanasar era prea lacom şi-şi termina tainul iute,

Pe Baghdasar îl da deoparte şi de al laptelui izvor

Strîns buzele-şi lipea; de-aceea se ciondăneau adeseori,

Se gîlceveau, se înghionteau, ba unu-ntr-altul mai dădea,

Însă regina, mama lor, îi dojenea şi îi ierta.

Se minuna de forţa lor, se bucura şi mai mereu

„Doamne, – şi zicea uimită, dînsa – cresc doi uriaşi la pieptul eu!.”

Aveau aproape patru ani, însă păreau flăcăi în lege;

La-nfăţişare şi putere, ziceai că sînt de paisprezece.

Cu alţi copii mai mari ca dînşii mereu la trîntă se luau,

Cu pietre, beţe, pumni – cu-orice – îi puneau jos şi îi băteau.

Dar dintre ei, mereu mai tare se dovedeşte Sanasar,

E mai nestăpînit, mai crîncen şi mai furios ca Baghdasar.

Se îngrozea de el puştimea şi, umilită greu, fugea,

Dar – protectoare – mîna lui pe frate-său îl apăra.

Nu era zi ca-n plină stradă, cîţiva obraznici de copii

Să nu mănînce chelfăneală de la-ai reginei smintiţi fii.

Cu nasul spart, cu ochii-n lacrimi, zgîriaţi şi rupţi, aceşti băieţi

Se văicăreau, fugind spre casă: şi umiliţi şi plîngăreţi.

Părinţii? De! Ce puteau face? Te pui cu nişte fii de rege?

Nu avea nimeni a se plînge ori a cîrti. Se înţelege…

 

Traducere şi adaptare: Arşaluis SARCHISIAN GURĂU

Prezentare şi note: Marius CHELARU

 

[1] Astfel explicîndu-se, în viziunea celor care susţin această teorie, regăsirea în epopee a unor motive literare/ culturale de circulaţie naţională, dar şi  universală întîlnite şi în alte creaţii din folclorul literar. Profesorul şi etnologul Manug Apeghian a adunat/ grupat cele peste 50 de variante ale epopeii, adică circa 25000 de pagini.

[2] După tradiţia armeană ar fi vorba de muntele Sim, pe care unii l-au identificat ca fiind în Sasun. S-a spus şi că Sasun (sassoun) este un cuvînt într-un dialect local care ar deriva de la sassoum – care ar veni de la uriaş, enorm.

[3] Sînt şi alte versiuni ale etimologiei acestui nume, de exemplu pornind de la cuvîntul armean dzov – mare şi din cuvîntul arab nar – foc, alţii îi găsesc filiaţii legate de cuvinte semite sau indiene..

[4] Keri – unchi, în lb. armeană  [notă Arşaluis Sarchisian Gurău]

[5] Străvechi tip de cuptor armean subteran, în care se prepară lavaşul.

[6] Pîine armenească (de forma unei lipii subţiri), preparată după o reţetă veche de mii de ani.