LIRICĂ SLOVACĂ

Erik Jakub Groch s-a născut în 25 aprilie 1957 în oraşul Košice, Slovacia. După examenul de bacalaureat (Košice, 1976) a exercitat diverse profesiuni, unele bizare. Pînă în 1989 a frecventat cercurile intelectuale, literare şi artistice underground din localitatea natală şi a participat la seminariile clandestine, ţinute în apartamentul dizidentului, poetului şi filozofului Marcel Strýko (1955-1994), împreună cu care a editat volumele samizdat „A treisprezecea odaie” şi „Nacelle”. Din noiembrie 1989 s-a implicat în activităţile Forumului civic din Košice. Între 1991 – 1992 a participat la fondarea şi editarea almanahului literar „Tichá voda”, I – III (Apă liniştită). În 1990 a fost redactor la seria nouă a hebdomadarului „Viaţa culturală”. În 1992 şi-a înfiinţat propria editură, Atelierul de cărţi Timotej, publicînd în primul rînd traduceri, filozofie, teozofie, domenii care convin firii sale. Editor al caietelor de poezie contemporană Veršeonline (Versurionline), se dedică designe-ului grafic. Erik Jakub Groch trăieşte la Uložie, în apropiere de Levoča, o localitate binecunoscută datorită monumentelor sale renascentiste. Volume de versuri: Súkromné hodiny smútku („Lecţii particulare de tristeţe”, 1985 în samizdat; o ediţie oficială prelucrată apare în 1989, reeditată ca selecţie de autor în 2000); Baba Jaga: Žalospevy (Baba Iaga: Elegii, 1991); Bratsestra („Fratesoră”, 1992); To („Acel ceva”, 2000); L´acinéma (2001), Druhá naivita. Zobrané a nové básne a príbehy („A doua naivitate. Poeme şi întîmplări – culese şi noi”, 2005);  Em (2005); Píšťalkár („Fluieraşul”, 2006); Infinity („Infinituri”, 2008); Ábé, Aha a spol. („Abe, Aha şi comp.”, 2009). Pentru copii a scris volumul Tuláčik a Klára („Micul peregrin şi Klára”, 2001). Piese radiofonice – Cililink („Clinchilinc”,1987); Rozprávkolamy alebo Čo je čo a čo čo nie je („Rebusobasme sau Ce este ce şi ce nu este ce”, 1988); Tuláčik a Klára („Micul peregrin şi Klára”, 1989). Tradus în italiană, engleză, cehă, slovenă, bielorusă. Premiul „Ivan Krasko” pentru cel mai valoros debut al anului (Lecţii particulare de tristeţe), Premiul Băncii Generale de Credit „Tatra” pentru Micul peregrin.

 

SCRIERE

Asta e munca ta; într-un jerseu belgian,

aştepţi, cu braţele încrucişate sau sprijinite de picioare.

 

Încă nu străluceşte liniştea, dar începe să urce deasupra duşumelei.

Ai întins o coală din pastă de lemn, precum iasomia.

 

Grinzile, tocurile de uşi, duşumeaua, teracota, pereţii văruiţi;

nume ce veghează împreună cu tine, încremenite.

 

Iar ce apare şi iese la iveală avînd contururi familiare,

– fosile ale structurilor, pictogramelor, axiomelor duhnitoare –

Pe toate le respingi: poesis înseamnă să creezi din nimic.

Acest scribere al tău, aduce a excremente de păsări,

 

cu găinaţul piţigoilor cu străluciri gri ce se împerechează

încă în aer –, transformat şi descompus

 

în grăunţe, pleavă şi ce mai lipseşte.

 

 

DURERE

Durerea are forţa luminii, iubirea mea,

faţa ta şi faţa mea

strălucind în lumină ca nişte găuri.

 

Are faţă de înger,

a copiilor tăi şi ai mei,

iubirea mea,

 

departe de iubire.

 

 

ACEL CEVA

Mă uit la masa de sub coate.

Nu e cîmp, nici iarbă

Ce şuieră în alte limbi.

E o masă, din lemn, din copac,

dintr-o stea ce adoarme, din nimic.

Nu înţeleg cum vine asta. Miroase.

 

 

PISOIAŞUL 

Apăru în puterea nopţii, e parcă viu, se mişcă singur.

De unde  vine, o coastă ieşită, urechile – un tee pee israelian.

Este, sau se copiază doar, sau e una din posibilităţi.

Mai întîi se plimbă mişcînd mereu din lăbuţe.

Atîta drăgălăşenie nu poate consta din neant, haos.

Că îşi are îngerii săi – negri sau albi – anunţă

farmecul sublim,  avangardist, seducător prin mîngîiere.

Oricum, faptul că face pipi unde trebuie, mărturiseşte: creatura

funcţionează, lumina din ochii lui este cineva încîntat, cunoaştere

sublimă, clarobscur holbat, în care luminez cu ghemul de lînă.

PLĂCINTĂ CU MERE

La început trebuie să fi fost ceva bătător la ochi, o idee,

ceva piatră de mîncat, un zero, din care a ţîşnit sucul.

 

Dar eşti tu – firule argintiu – ce aduni cuvinte greceşti

din nouri, cu mînă străvezie le pui cu grijă în nuiele.

 

Poate lumina acel ceva, specie preţioasă de stele, pînă cînd pămîntul  s-a ivit

din pămînt, acel ceva primordial, ce s-a smuls pe sine din sine, precum din nădejde.

 

Şi azi mai străluceşte lama cuţitului, cînd descoperă lumina albă

sub pieliţa pelerinei umede, străfulgerare parfumată a luminii.

 

Rabbi L. susţine că la început nu putea fi nici un fel de necunoaştere,

doar conştiinţa lutului, adică libertatea păcatului rostogolindu-se.

 

Or tu zici că inima ta din lut e la Domnul şi cu mîini

goale pliezi lutul în lut, în vreme ce cuvintele tale ard pe mai departe.

 

În cele din urmă presari totul cu pudră de scorţişoară şi de vanilie,

universul e gata, în care tu – firişorule  de argint –

 

la sfîrşitul a toate vei fi poate acel tot din ceea ce am.

Tot, ce din noapte – noaptea cea mai întunecată – voi duce cu mine la lebedele albe.

 

Traducere şi prezentare de Dagmar Maria ANOCA