Laura Liberale s-a născut la Torino în 1969 şi locuieşte la Padova, unde îşi împarte timpul între catedră, scris şi pasiunea pentru indologie. A publicat volume de poezie, proză şi eseuri iar textele ei apar în revistele de specialitate şi antologii. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul ”Sari”, subintitulat ”Poezii pentru fiică”, apărut la Ed. I Miosotis în 2009.

Fiică.

Cuvânt care dintr-o dată se smulge

dacă spre chip îl întind să te-apropii

de amfora fină care ţi-e burta

spre broderia degetelor.

Fiică.

Fiica mea.

Cuvânt care se fărâmiţează dintr-o dată.

Tu eşti. Iar cuvântul este nimic.

Odată cu apusul o linişte de leandri

şi de vârfuri cu pini. Până şi albastrul

e sincer, nimic altceva decât el însuşi.

La fel moartea. Nu mai muşcă.

Iar dacă Dumnezeu tot mai tace, nu doare.

Azi reuşesc să fiu mama ta.

Ce îţi arăt eu despre cer

arătându-l cu cuvântul cer?

Poate îţi împachetez cu funde, totul la un loc,

albaştri, violeţi, albi, negri,

nori, apă, gheaţă, zăpadă,

vânturi, stele, soare, lună, planete,

păsări, fulgere, tunete, avioane şi eclipse?

Te-nvăţ că în unu stă multul

– şi trebuie să stea? –

Şi totuşi uneori am impresia

că spunându-ţi-l se recâştigă, cuvântul

se redă unei necesităţi

pierde realitatea convenţiei.

Iar dacă la urechea ta şoptesc cer

– oprindu-mi respiraţia pe diftong –

mi se pare că e unicul posibil

cuvânt deplin, total.

Îl spun,uite

şi deja iese o pasăre

gata de zbor.

Mărturisesc.

Dacă eu şi cu tine facem culcuş în patul cel mare

şi cu picioarele îţi sprijini somnul

de burta mea

fără prea multă vină îmi vine să mă gândesc

că Tată şi Fiu ar fi perfecţi

chiar dacă Sfântul duh ar dormi în-

totdeauna

acolo sus în mansardă.