Irina Lucia MIHALCA

În drumul spre stele

 

Simţi că ţi s-a mai întâmplat asta,

ţi-e dificil să alegi.

Şi-atunci cum separi iluzia de realitate?

De ce ne-amintim trecutul, doar, dar nu şi viitorul?

Totul este posibil cât încă n-ai decis,

nelimitat este gândul.

Ştii că o picătură de apă poate legăna

floarea rodiului tău, o picătură

nu se va mai reface, odată căzută.

Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,

în spirala respiraţiei opreşti timpul!

În liniştea ciudată a lunii,

ne-am rătăcit pe câmpul de petale,

doar margaretele ne-au luminat calea. Plouă.

 

Timpul pare golit, limitat.

Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,

pe câmpul de petale ne vom întâlni!

Viaţa este acolo unde creşte iarba, 

 iar binele, acel ceva mărind şansele 

 să luminăm drumurile şi să vedem gropile.

 De aici şi grijile noastre, 

 mai mari sau mai mici, siguranţa sau 

 nesiguranţa depinde de noi.

 

Tot ce contează, să menţii focul

şi flacăra vie care iluminează,

– gongul care uneşte ziua de ieri cu cea de azi –

Un dans există, mereu, în toate!

Spre ţărmul de petale

imaginaţia-şi continuă firul şoaptelor…

Un transfer de căldură, ăsta-i dansul!

 

Ce se întâmplă când ne-ndrăgostim?

 Un bărbat este interesat de ochii

 şi reacţiile iubitei, – feminitate şi reacţii –

 Când ochii nu mai sunt

 în centrul atenţiei lui, reacţiile mor.

 

Cine cunoaşte iubirea 

 cunoaşte şi pornirea ei, deşi, 

 trebuie să recunoaştem, 

 orice femeie-şi doreşte şi ceva sadism, 

 în pasiunea lui pentru ea. 

Ecoul vibraţiilor

prin oglinda

simţirilor noastre, emoţii vii!

Uşa ce se deschide 

 spre culoarul înaltelor simţiri!

 

Unde-i realitatea, ce-i misiunea?

Acolo unde-i misiunea! Sufletul călător

 se-aşează în vis unde-i place,

 aici, pe pământ, este chinuit 

 pentru a se uşura, a lumina, a se-nălţa.

Spre ce tinde tot ce facem,

tot ce dorim, iubitule?… Spre stele!

Viaţa, adevărata viaţă, este iubirea,

pentru că a trăi, cu-adevărat a trăi,

înseamnă a iubi, ziua de mâine-i misterul

căruia-i dai voie să se dezvăluie.

 

Poţi să-ţi uiţi bătăile inimii?

Totul urcă. Urcăm, nimic nu se-opreşte pe drum.

Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor, 

 veche-i memoria clipei. Visul, o stare de amintire 

 a unor clipe din memoria sufletului! 

 

De ce în timpul ăsta?

Nu are timpul ăsta niciun timp!

 Eşti femeie, sunt bărbat, – o simbioză –

 Vreau să te împlinesc adânc, iubito,

 să-ţi tai respiraţia de plăcere, 

 să plângi pentru că nu-ţi poţi controla emoţia,

 să simţi magnetul dintre noi,

 să accepţi ciocnirea faliilor,

 să te bucuri de cutremur şi de momentul divin,

 – plăcere nedefinită, eliberare de trup –

Da, iubitule, sămânţa de lumină,

dincolo de risipirea norilor,

dincolo de furtunile neaşteptate,

ciocnirea mării de valuri,

un cântec de nuntire din adâncuri,

un dar al iubirii, un dar necunoscut de cer!

 

Căutăm, visăm, călătorim în acest amestec, 

 tu şi cu mine. Cunoaştem bine roşul macilor

 şi  verdele diafan al câmpului, 

 fiorul copacilor tăinuit în coaja amintirilor. 

 Fără să vrei, sclipiri de lumină licăresc

 din trecutul cald. Dacă eşti în gândul cuiva, 

 ceva din tine s-a transferat acolo! 

În perle rotunde se preschimbă picăturile,

în depărtate amintiri,

crengile rodiului tău se leagănă. Un punct abisal!

 

Acel zbor cu viaţa

Nemuritoare poveste de iubire!
Aţipit în lumina cerului te vezi
în oglinda mea
şi-auzi cum ţi se deschid porţile,
ca un miraj ce te-nvăluie
din care nu te mai dezmeticeşti.

O revelaţie, o barcă pe valuri,
un călător, tu ştii cine eşti?
Pentru că-ţi simt inima
am uitat semnul întrebării,

eşti mult mai mult
decât ce vezi cu ochii unui copil.
Trezit parcă din somn,
ţi-am văzut inima şi jocul,
în tine e-un clocot, o frământare
şi-o dorinţă ce nu te lasă liniştit,
atunci eşti împăcat, acel transfer al prezenţei,
doar cerul e deasupra pe-acelaşi palier.
Prinde-mă de mană
şi-acolo vom fi pentru totdeauna!

Absorbit în albul seninului,
totul e-un nou început,
curgerea vieţii te poartă spre tine,
inima mea deschide cerul inimii tale
şi-o însoţeşte spre un alt cer
scris cu litere nevăzute,
izvorâte din adâncul fiinţei tale.
Eşti frânt în faţa unei forţe
ce va deschide, cu nebănuite chei,
paradisul vieţii. Magică poezie,
de acum universul va fi
în palma ta
o lume într-un strop de rouă!

Cumva te cufunzi în adâncuri,
laşi rănile deschise,
din sarea durerii cuvintele te rup,
ca nişte note muzicale se desprind,
îşi cer dreptul la viaţă,
străpung lumile, rezidindu-le,
ai ritmul şi-atingerile lor în tine.
Ca dintr-un pustiu uitat,
o flacără ţi s-a aprins, adie peste tot,
se naşte acel om
din îngemănarea inimilor în trup.

Fântână-a bucuriei, lumina lină
şi caldă străbate-n linişte,
ca un foc,
stările-n care-ţi aşezi sufletul,
ai înţeles că Dumnezeu eşti
atunci când iubeşti, o alchimie divină.

Cu o nălucă-n priviri
– esenţa fiinţei din nestinsa lumină –
prin tine curge acel zbor cu viaţa…

 

 

 Acolo, în inimă…

 

Acolo, în inimă, extindem lumile prin îngemănare,

naşterea unor locuri noi, nepopulate, sub ochii noştri,

te-ating în mijlocul cântecului răsărit în somnul

unei alte note pe buzele tale,

rotiri de priviri într-un vals al pasiunilor

cu un surâs împărtăşit.

 

Umbre şi semne-n serpentine străbat paşii iubirii,

cuvântu-şi începe tăcerea prin care totul apare,

un călător, spre zările albastre, a cărui aripă creşte din mine.

Încă nu ştiu cine sunt până nu devin altcineva.

Unde să găsesc locul acela în care

te voi lăsa să pătrunzi? Unde-i jocul literelor?

 

O să mă clădeşti în tine aşa cum eşti tu,

nemăsurată revelaţie, descoperire divină,

miracol frenetic şi posesiv,

acum te-nţeleg, tânjim după noi,

un drum spre începuturile noastre.

 

Într-un strat al timpului,

din cel mai uitat colţ al vieţii,

te simţi atât de atras de celălalt,

ca un miraj ce te-nvăluie

din care nu te mai dezmeticeşti,

uimirea aceea a copilului care

nu-şi mai găseşte cuvintele,

doar zâmbetul îl poartă-n simţire,

mereu absorbit în albul seninului

şi totul e-un nou început.

 

Îţi simt inima vibrând în nuanţe paradisiace,

un alt tempo, adagio appassionato,

acute şi note joase, o nouă partitură

pe care acum învăţăm s-o cântăm.

Oare e ceva ce nu-nţeleg?

Afecţiune, graţie, compasiune,

acel agape, dăruire cristică,

şirul cuvintelor se-opreşte, uneori,

pentru-a cuprinde emoţia copleşitoare

cu măsura ta, cea care

aduce pacea şi bucuria de a fi.

 

Încă am sărutul tău pe buze,

privirile ni s-au întâlnit înlănţuite,

inima mi s-a cuibărit în inima ta

şi-acum desface lumina într-o paletă de culori.