Dana PODRACKÁ

Dana Podracká s-a născut în 1954 la Banská Štiavnica, Slovacia. După studii de psihologie la Universitatea „Comenius” din Bratislava, a lucrat o mai mult timp în cadrul institutului de psihologie al universităţii. Din 1988 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct (1999-2002) la revista „Literárny týždenník“ (Hebdomadarul literar), Deputat în parlament (2002-2006), actualmente lucrează la Centrului de Informare Literară din Bratislava. Poetă, eseistă, traducătoare, autoare de volume de versuri, cărţi pentru copii şi tineret, critică şi teorie literară şi publicistică culturală, prezentă în volume colective şi antologii de literatură slovacă, Dana Podracká a fost distinsă cu numeroase premii. Poemele ei au fost traduse în mai multe limbi. Volume de beletristică: Iubita lunară (1981), Oaspeţi hibernali (1984),  Rubikon (1988), Grizly în casa adormită (1991), Scriere (1993), Păcat (1996), Nume (1999), Vînat mare (2001), Cazemate (2004), Persona şi Morfeus (diptic, 2007), Cupola (selecţie de autor, 2008), Adiere din aripi (volum de haiku-uri, selecţie din 11 poeţi), Elegii slovace (2011), Pelerina zeiţei (2012, volum colectiv), Proglas. Traduceri şi interpretări (2012), Kubus (2014) etc. Eseuri: Mitologia intimităţii (1995), Paradiso (1998, convorbiri cu V. Mináč), Întîlnire existenţială (2000), Tabu slovac (2000), Limbile zmeului. Mitologia basmelor slovace (2002), Doamna Cogito. Mitul întregului (2005), Zielpunkt. Mitul fidelităţii (2005), Histeria siberiana (2009). Cărţi pentru copii şi tineret: Codrul bufniţelor (1987), Telefonul ciorap (1989), Nu uita de zînă (1991), Nerăbdătorul şcolar dintr-a-ntîi (1998).

 

 

Arhitectura flăcării

Arde în mine pielea cea veche; focul dezveleşte

oasele zidurilor, coastele străzilor, craniul templului,

arde oraşul din mine;

mîinile şi picioarele împletesc un lanţ de găleţi;

făuresc un rîu curgînd prin mijlocul trupului

 

inima se uită; oglindeşte lucrurile mărunte,

care nu-mi aparţin, dar care se refugiază la mine;

punguţa rubinie din catifea şi pe ea

aplicat un desen pătrat

imaginînd o flacără

 

sufletul priveşte într-acolo;

nu are regrete pentru nimic din ce a luat foc;

nu salvează sfeşnice, tablouri, nici pergamente;

originalele nu pot fi mistuite de foc; originalele sînt la Dumnezeu –

 

urmăreşte gestul sentimentului;

se agaţă de o rază,

se caţără sus, începe să construiască

din nou, de la cupolă.

 

Educaţie pentru vizionarism

Am văzut asta într-un film de debut –

săculeţul de plastic s-a ridicat de pe pardoseală,

inspirase o adiere de vînt

şi se lăsă pradă zborului

dansînd flamenco

în faţa chioşcului,

înaintea ferestrelor spitalului Maica Tereza,

 

de parcă ar fi un suflet,

o nebuloasă strălucitoare

care s-a implicat

 

în proiectarea templului,

în anchetarea  unui deţinut politic,

în castronul scăpat din mîini rostogolindu-se

la pămînt.

 

Îmi vine leşin, suflete, cînd văd

cum te prăvăleşti peste pietre albe

în inimă, întotdeauna

în inimă.

 

Închinare scării

Mi-ar plăcea să fac cunoştinţă

cu cineva bătrîn, foarte bătrîn,

mai bătrîn decît sufletul din mine,

cu cineva care izbuteşte să fie singur şi mi-ar fi credincios,

pentru că de un asemenea dar nu am avut parte

de la nici unul dintre bărbaţi.

 

Mi-ar plăcea să locuiesc

în apropierea bisericii Maria Magdalena,

în care se intră lateral

întrucît intrarea opusă altarului

reprezintă accepţiunea masculină a lui Dumnezeu

drept rival.

Mi-ar plăcea să am o piatră

de pus sub cap, cînd voi fi pe drum

precum Iacov spre Haran,

ca în timpul somnului să văd scara

la care mă închinam în copilărie

în iarbă.

 

Fusese primul meu sfînt,

mă ridica treaptă cu treaptă,

îmi arăta orizontul secund şi pe cel terţiar

mă învăţa să levitez

pe picioare de lemn,

înfipte în pămînt.

 

Persona

Cineva tatonează din beznă în beznă,

trage cheia pe gratii de fier

dinafara încuietorii

 

un alt unghi de rotire al conştiinţei,

un alt capitel al caracterului

caută o trecătoare prin care să pătrundă

în pămîntul din mine, încerc să deschid

din partea opusă

 

pun buzele, cu dinţii reglez codul

 

căutarea continuă pînă-n zori;

deschid intrarea

din sacru în sacru.

 

Duras printre păsări de mare

Am vrut să beau cu tine, Marguerite,

te-am recunoscut

printre păsările marine,

planînd deasupra cărţii de nisip

în care cuvintele

lasă urme de oameni,

ascunzînd texte,

plăsmuiri.

 

În cîrciuma din port

mi-ai croncănit un cîntec:

scrierea e o forţă nimicitoare,

intră sub piele,

îţi ia ochii şi gura,

îţi cere faţa.

 

Scrierea e appelplatz

pe hîrtie albă.

Scrierea e iubire,

fără de care toate întrebările sînt

lipsite de obiect.

Nimic nu e mort în casa femeilor

Pe cap port un vas, în mînă un sul;

te ţii de-acum doar de margine, cu degetele de la picior

 

am căutat o casă unde s-ar întîlni sufletele noastre

dar nu am găsit aşa ceva

 

stătea în vis cu bolta porţii,

cu tencuiala proaspătă, lungă cît orizontul

 

înăuntru  aştepta mama; m-a condus pe culoare,

mi-a arătat careul curţii;

se lucra acolo la lucruri invizibile

 

atunci nu am ştiut ce înseamnă  aceasta:

să zăreşti pentru o clipă un copil proaspăt născut;

cineva mi-a  dat un castron cu sare; l-am presărat;

am tras scoarţa de pe el ca o coajă

 

ceea ce se naşte din spirit, e spirit.

 

Femeie cu suflet

Din copilărie a fost plină de căzături; desculţă şi fără pază

trecea în zbor deasupra visurilor sale:

scrierea rîmelor, fîntîna cu craniu luminos,

cabinetul cu aripă albastră.

 

Nu adera la nimeni –

se ataşau de ea cînd era vorba de o lectură din Graves,

de împărţirea răsculaţilor lui Goya din Madrid,

încurajarea tovarăşilor lui Martinovicz,

executaţi pe Cîmpia însîngerată.

 

În timp ce povestea, i se vedea faţa

rotundă precum luna aruncată lupilor.

 

Primea soliile cremenii şi-ale vîntului

care o biciuia în spate

pe înălţimi,

ca să se înţeleagă cu orizontul.

 

A suferit cîteva înfrîngeri asemeni unui mat

sau waterloo, i s-a conferit însă azil

cu frîu.

Căuta hexagonul singurătăţii

ca să recunoască părţile ei negative şi să nu renunţe la lucrurile

care i s-au dat odată cu varul pentru frescă.

 

Exilul l-a cunoscut doar ca pe un surghiun în insula fericiţilor,

unde a fost fericită, foarte fericită, scufundată

în argintul tristeţii,

înecată în lumini îndepărtate.

 

A fost dură cu ea însăşi cînd se sustrăgea

din plasa pentru doi, plină de mizerie,

jocului duplicitar de credinţă şi trădare,

să se purifice prin cunoaştere, pro dote.

 

Din lista mai sus enumerată, e clar

Că nu aparţine în întregime nimănui.

 

 

Prezentare şi traducere de

Dagmar Mária ANOCA şi Lucian ALEXIU