VASILE ANDRU- Instanţe conflictuale pe nivele de mentalitate diferite
Cele mai mari adevăruri ale vieţii sînt simple, creatoare şi dinamice. Numai ele ne pun, în rezonanţă cu starea de bine, cu starea de armonie universală. Sîntem liberi să fim fericiţi oricînd dorim. Dar oamenii eşuează de obicei în încercarea de a fi fericiţi pentru că nu înţeleg ceea ce este simplu şi uşor; ei au nevoie mereu de reţete complicate. Scriitorul Vasile Andru înlocuieşte deznodămintele romanului Păsările cerului – ediţia a 11-a revăzută editura Accent Prinţ, Suceava, 2011, cu un scenariu examinator original. Personajele centrale: Tofana Melidon şi Sandu Tariverde sînt convocate în faţa unei instanţe conflictuale pe nivele de mentalitate diferite, întru motivarea actelor de viaţă trăite. Sînt două voci distincte, două moduri de a trăi eşecul personal ca pe o stare normală şi cotidiană.
Ceea ce pune în valoare, polifonia adevărului şi creează posibilitatea unei reexaminări de fond. Însă, tensiunea confruntării prismatice induce retrăiri dureroase ale fiecărei clipe de căutare, într-un exerciţiu intens de terapie a vinei, în perspectiva salvării. Vasile Andru ştie că sînt cel puţin două feluri de a concepe şi de a percepe realitatea. Unul este cel care se potriveşte cu o mişcare inteligentă de înţelegere spontană a minţii, acesta limitează conceptul de „actual” la prezentul imediat, la realul cotidian, adică: la ce se întîmplă sub ochii naratorului, şi altul, este cel care consistă în a desprinde din întîmplările şi momentele imediate ceea ce este oarecum susceptibil de durată. Cu alte cuvinte, mintea care se concepe în acest mod actualitatea, raportează faptul particular la generalitate, faptul vremelnic la ideea de durabil, în fine, efemerul la permanent. Prozatorul Vasile Andru se situează între cele două moduri, zămislind sub ochii personajelor sale, faptele cele mari, dar trecătoare, alături. de întîmplările mărunte însă demne de reţinut, ce au darul să dureze în forfota clipelor necesare împrospătării şi continuităţii unei literaturi perene. Acestei observaţii vine s-o potenţeze chiar durata romanului Păsările cerului, care a fost elaborat în 1987-1988, iar prima ediţie să apară abia în 1999. Adaug faptul că în 2000, la Istanbul, cartea a fost distinsă cu Premiul internaţional Balkanika. Mai mult, romanul despre care facem vorbire, a fost tradus în limbile engleză, greacă, bulgară, macedoneană şi italiană. Aş vrea să înţeleg cum că Păsările cerului – sîntem noi cu visele noastre, cu împlinirile şi decepţiile noastre, adică liberi, liberi
Constrîngerile personajului Tofana, care a bătut la aproape treizeci de uşi ale Ambasadelor cerînd o viză de plecare din ţară, sunt piedici şi bariere ori vămi ale vieţii. Tocmai de aici romanul ne fascinează şi ne întristează în acelaşi timp, împingîndu-ne să postulăm adevărurile capabile să ţină în frîu instinctele ce se pot revărsa oricînd.
Voi releva două exemple în acest sens, dar destul de succint, pentru că am optat pentru o analiză aproximativ psihologică, intuind valoarea romanului ce derivă din prezentarea timpului văzut ca un conflict ori ca o cicatrice între individ şi destin, între persoană şi istorie, constituind o lume din adîncul lumii noastre, capabilă a ne descoperi ca oameni adaptabili în orice situaţie.
Aşadar, universul prozei lui Vasile Andru este o lume într-o lume şi încearcă, reuşind în mare parte, să potenţeze ordinea şi necesitatea intrinsecă a lucrurilor, să ne-o aducă în faţă spre liniştea şi neliniştea noastră, mai ales, cînd fondul principal al mesajului se află în inima şi-n chipul unui important creator cum este prietenul nostru Vasile Andru.
„Tofana îşi încordează puterile, bate la uşi vechi şi noi. Miercuri: ambasada Italiei – fraţii noştri de gintă latină s-au purtat echivoc.
– Iartă-i, chiar dacă ei ştiu ce fac! zic Joi, ambasada Spaniei, ei zic: Aşteptăm răspunsul de la cutare for… Sîntem o ţară care primim foarte puţină emigraţie. Tot joi, ambasada Braziliei: – Vi se respinge cererea. – Aş vrea să o reînnoiesc, să fac altă cerere. – Puteţi face numai dacă aveţi dovezi în plus, motive în plus. – Am motive: tatăl meu este bolnav, sînt disperată, nu mai am resurse, trebuie să plătesc în dolari statului român pentru că stau pe teritoriul lui: din moment ce mi s-a dat paşaport de plecare definitivă, trebuie să plătesc o taxă pentru fiecare zi în plus, ca şi un rezident străini! Nici să plec nu reuşesc, nici să stau nu mă iartă. Mama mi-a trimis ultimii bani, a vîndut casa, nu mai facem faţă. Brazilia: Nu ne interesează aceste lucruri. Este viaţa dumneavoastră personală. Tofana: Tata va muri… Brazilia: Domnişoară, nu sîntem asociaţie filantropică. Tofana: Vă implor, daţi-mi vizai Salvaţi-mă de aici!” (Fragment din capitolul 16 –Ei merg şi nu ajung – p. 163).
„În altă zi, trecînd pe la Sandu Tariverde, îl găsesc înfuriat, scuturînd de braţ un copil. Ei nu m-au zărit degrabă, aşa ca am putut privi scena snopitului. Sînt uimit, nu mi-l închipuiam pe Sandu în ipostaza aceasta. Apucă o şipcă de lemn şi-l loveşte pe copil la fund, ţinîndu-l cu o mînă. Copilul se fereşte, ţipînd.
– Hai!, le strig eu. Copilul scăpat din strînsoare, se furişează într-un colţ întunecat. Un băiat şaten, zburlit, de vreo 8-9 ani.
– De ce îl mustri? întreb.
– Îi fac educaţie. Îl învăţ porunca a VII-a, pe care tocmai a încălcat-o cu succes. I-o bag în. cap.
– Dar cine-i acest omuleţ?
– Un puşti fugit de la orfelinat. Doarme cu mine. Împărţim locuinţa aşternutul, mîncarea. Un copil al ruinelor, ca şi noi.
(Fragment din cap. 14 – Ca şi cum soarele aici l-am fi îngropat p. 151).