- Metodologia
După ce am citit volumul de versuri al Eugeniei Ţarălungă – Mici unităţi de percepţie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), cu care a obţinut premiul de debut al USR, mi s-a revelat cu acuitate faptul că la unii poeţi latura gnoseologică este atît de puternică încît la aceştia se poate detecta chiar o viziune destul de închegată asupra lumii. M-am hotărît să cercetez această temă, în cartea pe care am început-o acum. În ceea ce priveşte titlul cercetării, el mi-a fost inspirat de denumirea volumului de versuri Interiorul lucrurilor (Ed. Vinea, Bucureşti, 2011), al poetei Simona Grazia Dima.
În cercetarea mea, am elaborat următoarea metodologie unitară de abordare, bazată pe nivele de profunzime gnoseologică. Din acest punct de vedere, după părerea mea, oprea unui poet se poate situa: în aparenţă (plină de locuri comune), în esenţă (cu întrebări şi răspunsuri privind sensul existenţei) sau în imaginaţie pură (ludică, implicînd reveria, visul, referinţele mitologice, religioase ori fantezia neîngrădită). Poetul poate privi, sau chiar trece de pe un nivel gnoseologic pe altul.
Poeţii neinspiraţi, situaţi în aparenţă, fără perspectiva profunzimilor, nu îi vom cerceta. Poeţii aşezaţi în aparenţă şi care privesc spre esenţa lucrurilor pot deveni interesanţi şi îi voi căuta. Poeţii cei mai importanţi se situează în esenţa lucrurilor, de unde pot privi atît spre aparenţă cît şi spre imaginar, sau pot să se mişte acolo, în profunzimea ontologică.
Poeţii situaţi în imaginar caută o ieşire din timpul istoric hălăduind prin reverie, mitologie, religie sau jucîndu-se fără nici un scop. Unii au ajuns aici dispreţuind atît aparenţele cît şi esenţele, mai bine zis, după ce au ajuns la concluzia că nu există esenţe, decît aparenţă.
În general, aparenţa este resimţită prin simţuri, pe cînd esenţa, prin intelect.
Aparenţa este heraclitiană, esenţa eleată. Iar esenţa o reprezintă fiinţa.
În studiul de mare profunzime asupra poeziei intitulat Memoria Fiinţei (Ed. Junimea, 2008), poetul Horia Bădescu susţine că în epoca aurorală a omenirii, poezia, magia şi cîntecul erau nediferenţiate. Omul se simţea parte integrantă a naturii pe care o considera sacră. Altfel spus, individul resimţea la modul inconştient apartenenţa la fiinţa care însumează caracteristicile neschimbătoare ale speciei, repetabile în persoana efemeră: tiparul genetic, conştiinţa, perpetuarea şi memoria specie. Există o fiinţa individuală, care conturează esenţa noastră şi una supraindividuală, care reprezintă mai mult decît suma indivizilor şi asigură conservarea speciei. Prezenţa ei s-a simţit după războaiele mondiale cînd în ţările decimate s-au născut mai mulţi băieţi decît fete, pentru a se asigura creşterea natalităţii şi reechilibrarea proporţiei bărbaţi femei, cu uşoara dominanţă feminină dintotdeauna.
În concepţia filosofului Constantin Noica există o devenire organică, ereditară, animalică, devenirii întru devenire, şi o devenire a spiritului, a omului superior, devenirea întru fiinţă. (Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981). Prima e efemeră, a doua tinde să devină, prin creaţia umană, eternă. Pe aceasta din urmă o caută poeţii.
Civilizîndu-se, omul s-a îndepărtat de spirit, de natură, de cosmos. A devenit omul consumist al zilelor noastre. Dar nici acest lucru nu-l mai satisface, resimţind tot mai acut, lipsa de sens a vieţii efemere.
Sub aspectul raportării la fiinţă, există două mari categorii de poeţi. Unii resimt acut absenţa fiinţei iar ceilalţi, plinătatea ei. Primii o caută cu ardoare şi n-o găsesc, dar, vorba lui Noica, nu mai fi căutat dacă nu mai fi găsit. Vorba lui Blaga: „Sapă, frate, sapă, sapă,/ pînă cînd vei da de apă./ (…) Zodii sînt şi jos subt ţară,/ fă-le numai să răsară./ Sapă numai, sapă, sapă,/ pînă dai de stele-n apă.” (Sapă, frate, sapă, sapă), adică şi golul dă seamă de existenţa fiinţei imanentă nouă. Ultimii trăiesc în extaz armonia lumii.
Poezia mare dintotdeauna a căutat rearmonizarea individului cu cosmosul, adică resuscitarea sentimentului că omul este parte integrantă a naturii sacre. Înţelegînd miracolul şi misterul existenţei, omul care devine întru fiinţă, înţelege că şi moartea face parte în mod necesar din existenţă, după cum ne spune Noica, este o moarte bună. După Horia Bădescu, această căutare continuă a esenţelor constituie istoria însăşi a poeziei, întrucît poezia reprezintă memoria fiinţei, acumulată în decursul generaţiilor.
După ce vom cerceta cu această metodologie poeţii români contemporani importanţi, al căror mesaj este transfigurat înalt estetic, voi încerca să relev viziunile lor specifice asupra lumii.