Ioan MAFTEI-BUHĂIEŞTI (n. 20.07.1941 – m. 30.08.2016)

FLUX  COSMIC

Luceafăr şi crepuscul în calea zbaterilor vieţii

adevăr şi lumină în necuprins şi întuneric

harapnic neiertător al scrierilor oarbe şi neroade,

care lăsau urme negre pe aurul slovei străbune.

Frate cu istoria şi freamătul argintaţilor codri

mire fără mireasă ce suspină în adîncul sufletului,

din înălţimea astrală a veşniciei planete Albe,

Martir nepereche al iubirilor romantice,

ce vor arde fără oprire pe jarul rugului încins

aprins cu stele albastre, în nopţile de

neodihnă şi adîncă meditaţie poetică.

Totul, absolut totul, a venit pe un flux necunoscut,

găsindu-şi lăcaş veşnic şi loc de priveghi

într-un singur destin, într-un singur gînd şi chip omenesc,

născut pentru zeificare, Eminul iubirii şi suferinţei,

trecut în nemurire, plecat la îngeri prea devreme,

lăsînd lacrimile noastre orfane,

în calea veacurilor unui vis trist fără sfîrşit.

 

În memoria lui ,,Nichita”

 

VALUL  POEZIEI

Te-ai sculat dis-de-dimineaţă

şi ai plecat devreme sau prea

devreme plecîndu-ţi fruntea ta,

proiecţie a existenţei ,,Universului”,

în faţa necunoscutului imprevizibil.

Ai plecat în linişte, cu ochii sticloşi,

fixînd într-o eternitate steaua nemuririi,

lăsîndu-ne pe toţi îndoliaţi şi înecaţi

muţi de durere într-un pămînt rece

şi îngheţat de-atîtea regrete şi suferinţe.

Mărgăritarele tale, dragele nefiinţe vii,

pe care le-ai modelat ca un neostenit

sculptor, nu au avut tăria să refuze

pactul tăcut şi forţa să se opună trădării

,,Eternităţii”, care cu orice chip te-a silit

amăgindu-te şi te-a vrăjit să faci

înţelegere cu aceasta pe vecie.

Fără nici-o împotrivire ca ,,mielul la tăiere”.

De ce dragule ,,Blond”?

Eu cred, că era bine aici pe pămînt

în lutul tău al devenirii pămîntene

în care ai văzut lumina zilei,

la înmulţirea cu unu sau zece

a filozofiei tale mereu întrebătoare, sofisticate,

prin valul fără maluri ale poeziei tale!…

Te aşteptăm cu elegiile tale să ne povesteşti,

cînd vei reveni însetat şi flămînd după iubire

şi dornic de arderea ei pămînteană,

aşteptîndu-te cu părul despletit,

,,leoaica” ta tînără – ,,IUBIREA,,

care te-a aşteptat şi te va aştepta mereu.

 

MASCA  DE  ACTOR

Sînt eu oare, ultimul actor,

chemat să viseze la o noapte, cînd

va juca în propria lui tragedie a sorţii?

Tragedie ce o duc în spinare de ani buni

Şi o simt cum mă-nţeapă cu muţenie

şi mă trage din ce în ce mai jos, spre

inima pămîntului, gîrbovindu-mi trupul,

tot mai scheletic, veştejindu-mi sufletul,

înălbind părul şi înăsprind sprîncenele,

tot mai albe şi aţoase, gata să acopere

flacăra vederii, două luminiţe fosforescente

în plină noapte

Încerc să strig, dar nimeni nu mă aude:

– Lăsaţi-mi scena, scîndură soioasă

şi roasă de plînsetul şi chemarea anilor!

– Lăsaţi-mă să-mi spun ultima replică:

să mă topesc cu infinitul sfîrşind destinul meu,

ce mă cheamă şi mă urmăreşte de-o viaţă, de tragician,

destin ce se zbate între vis înecat de iubire şi uitare fatală.

Lăsaţi-mă să-mi spun ultima replică!

Lăsaţi-mă să mor sau să trăiesc!

 

ESEU – ORAŞUL

Oraşul doarme şi tresare-n somn,

Are convulsii, îi e frig, transpiră,

Visează că se-neacă-n fum şi arde

Iar zorile-l trezi-vor tot cu biciul…

 

Durerile de oase sub jegoasa piele

Bătătorită, veşnic împroşcată

De stropii de benzină şi uleiuri,

Scuipaţi, urină, tone de lături…,

 

Trec fiare peste coastele-i bătrîne,

Îl sfîrtecă, sufocă şi strivesc,

Iar el, în măruntaiele lui geme,

Căldura, frigul şi-aceleaşi boli revin…

 

Cu norii de funingine şi praf,

Plămînii, verzi cîndva, devin cenuşă,

Între zăbrele prins şi ferecat

Blestemă veacul, aurul si omul.

 

PROGRES

Nu încăpem sub noul orizont

Predîndu-ne cu arme şi bagaje;

Sperînd să revedem acelaşi soare

Şi-aceeaşi ploaie să ne’mprospăteze…

 

Ne bate acum un vînt necunoscut,

Un acvilon venind din sens invers;

Vechi drumuri, largi, au devenit furişe,

Lărgindu-se ascunsele poteci…

 

Pierzînd culoare, sunet, înţeles

Cuvîntul pare-a fi tot mai străin…

Iar omu-i stăpînit de-un frig ciudat

Cînd îşi îngroapă părinţii încă vii…

 

Au ruginit şi axele Planetei,

Pustiul ne-a luat urma, înaintează

Cu tăvălugul plăţii care vine,

Iar sub picioare pămîntul sună a gol.