Ioana DIACONESCU
V A M P I R
Își așezase pe mijlocul meu
O mînă înmănușată în argint și rece
Ochiul lui adîncit în orbită mă fascina
Pregătită fiind pentru frică
Își scoase apoi haina de pămînt cu guler de ierburi
Îmi puse pe umeri un șal destrămat
Mă strînse la piept îmi frînse o coastă
Ce frison îmi spuneam
Credeam că o să-mi fie mai frică
Dar el nici una nici două își așeză binișor gura
Pe gura mea
Și ce gură avea rece ca gheața și fierbinte ca lava
Tocmai izbucnind din vulcan
Nu-i simțeam gustul ci mireasma tuberozei otrăvite
Picurată pe limbă
Și viața mea trecea în venele lui pe nesimțite
Încît starea de adormire se adînci
Cu o pasiune mortală
Cu o stea înfocată
Pe un cer de cerneală
FĂRĂ ARME
Acolo m-a adormit șarpele cu ochii lui verzi
Și de smarald revărsat roșu
Într-o vale adumbrită de genele
Uriașe încolăcite
Trupul era așezat în formă de L
Pe mușchiul verde de partea umbrei
Torsul putea fi zărit de sus ca o stîncă pe care
Se adînceau
Solzii lui pămîntii ascunși de lumina de lună
Ca atunci cînd pe țărm pășești fără a ști
Că marea te-ngroapă și-ți păstrează întreagă
Făptura
UN BRAŢ VEGETAL
Desprins părea un braț vegetal
Pe care se putea vedea tresărind devenirea
Frunze ramuri și flori
Săpînd în sufletul
Neștiutor de moarte
Adumbrirea
Ce este aceasta
Îți răspunde ecoul izbit între copaci
Dar orbirea cine le-o vede
Orbirea lor fără frunze
Ramurile brațelor
Spre înălțarea privirii
Planezi pămînteană
Pe vîrfurile nervoaselor degete
De balerină boreală
La urma urmelor se trage cortina amurgului
Nu a scenei mirosind a fard
Dar orbirea cine le-o vede
Au ajuns la frunze ramurile verzi
O albie tot are
Ceea ce pare a fi aurul și pămîntul
Toate culori din vraja feței tale
Ce se va stinge
În timp ce nu se stinge
CUM CLOPOTELE MĂRII
Cer scris peste cerul real
Adîncit în cuvinte
Diminețile caste în neguri fierbinți
Din nerisipire
Pieptul tău peste lumina înflorită a iernii
Deodată respirînd adînc
Pîntecul tău
Sub lumina gurii mele
Zorii sub fulgere fremătătoare
Halucinogene
Adîncită în sufletul tău mă absorbi
Cum clopotele carnivore ale mării
Gonind înspre mine
Rapace înfometate
Christian W. SCHENK
Toamna corbii…
Vânt de toamnã bate-n frunze,
Crengile s-adie,
Stropii vinurilor vechi
Au plecat din vie.
Vânt de toamnã suflã fumuri
– amintiri plãcute –
Dinspre zilele trãite-a
Verilor avute.
Vânt de toamnã-i aminteşte
Apei ce-şi strecoarã
Clipocitul încã treaz,
Sã curgã spre moarã.
Vânt de toamnã, vânt de toamnã
Cine oare te îndeamnã
Sã alungi în mine stropul
Cel ce va mãri potopul
Altor stropi, ca sã ajungã
Anilor ce mã alungã?
Nu da bice cailor
Toamnã rea, ursuzã,
fiindcã versul mi-a fugit
Cu o altã muzã –
Vânt de toamnã-ngãlbeneşti
Paginile goale
Peste care corbii tãi
Dau pe rând ocoale…
Octavian DOCLIN
Geamgiul şi olarul
Îşi aminteşte azi cu duioşie
cum în plină amiază de vară
cînd lumina dansa albindu-i ochii
spărgea liniştea doar un strigăt
ca un cîntec suit pînă la el
din vechime
era al unui om mai mult scund
care căra în spatele lui prea îngust
o sarcină de lumini ocheţi şi oglinzi
îl aude şi acum amintindu-şi copil fiind
cît de repede ieşea la poarta de la drum
să-l vadă şi să-i audă chemarea
pentru cei care aveau nevoie să-şi umple
vreo spărtură în uşi ferestre ori porţi
„oglinzi şi geamuri pentru neamuri,
geamuri şi oglinzi pentru oameni cuminţi˝
numai un singur astfel de îndemn
îl mai scotea cu aşa nerăbdare din casă
cel al olarului din Biniş
care şi el parcă intona un alt cîntec bătrîn
„hai la oale, hai la oale˝ şi el olarul
bucuros dădea gol pe plin
şi pleca mai departe
geamgiul însă era întotdeauna oprit la casa părintească
pentru odihnă şi cină
pentru a umple şi el un gol dar cu lumini
ce-l orbeau şi-l făceau să adoarmă apoi
visînd numai vise colorate de copil
pe care le mai trăieşte şi astăzi la bătrîneţe
dimineaţa sărea repede din pat
să-i povestească visele de peste noapte geamgiului
dar vai, astăzi numele nu şi-l mai aminteşte
îşi aminteşte doar cum mama sa încerca
să-i şteargă o lacrimă liniştindu-l
s-o dus maistorul
dar ţi-o lăsat oglinjoara asta
să-ţi aduci aminte ori de cîte ori te uiţi în ea
de lumina dintr-o amiază de vară
pîlpîind în ochii tăi cruzi de copil.
Mama
Îşi priveşte deseori mama
gherghină înfloritoare cîndva
Iederă a tatălui său
astăzi tot mai puţină
şi atunci dar numai atunci
îşi scoate oglinjoara din buzunarul de la piept
pe care i-a dat-o în copilărie
mama lui spre aducere aminte de răceala
lutului reavăn
ori de lumina care-şi făcea loc
ca un sfredel în ochii lui
atît de nerăbdători să vadă
şi să cuprindă lumea cu splendorile
şi nenorocirile ei
(tot mai des visa la vîrstele lui viitoare
cu cercuri tot mai şterse în trunchiul
trupului său mergînd şi el spre împuţinare
dar tot mai vizibile pe fruntea lui
pe crucea tăiată în două de la jumătate)
era copilul pentru care simţea ceva altfel
„nu mai scrie copile poezii că te poţi tulbura la cap
şi pocăieşte-te” el îi răspundea încet
„ştiu mi-ai mai spus asta”
dar cădea repede în subteranele lui
revenind plin de remuşcări şi angoase
fugea la ea odihnindu-şi capul în poala ei
pocăit doar pentru o clipă
pleca însă pentru aceleaşi căderi şi reveniri
şi tot aşa pînă astăzi cînd tot mai împuţinat şi el
amintirea frumuseţii acelei flori din grădină
rămîne enigma străinului
a celui ce scrie aici
revenit copil pentru mîngîierea
a două mîini mult prea fragile.
Amantul
Aţi fost voi vreodată
prin subteranele docliniene
ca să călăriţi moartea moarte
adică moartea virgină
nu n-aţi fost pentru că
sigur v-aş fi văzut
atunci de ce plîngeţi de frica ei
eu nu plîng eu rîd împreună cu ea
de aceea la chemarea ei
cobor măcar o dată pe lună
în subteranele mele
(ehei în tinereţe o iubeam zilnic)
unde mă aşteaptă cu trupul ei
de tăciune să ne iubim pînă la epuizare
doar în pielea goală
aşa se face că ori de cîte ori revin
la suprafaţă
gol goluţ hainele oprindu-le la ea
ca să fie sigură că voi reveni de fiecare dată
la chemarea ei
doar cu huo amantul morţii cu pieptul păros şi negru
mă apostrofaţi
fiindu-vă frică să mă arătaţi
cu degetul.
George ANCA
şi eu mă bucur
şi eu mă bucur mereu
când mă vizitează Dumnezeu
şi Dumnezeu se bucură mereu
şi el şi tu şi eu
poate mai repede eu
că m-a ajutat Dumnezeu
mi-a luat-o pe mama la el
şi a ajutat-o cu moarte la fel
ca pe soldaţii războaielor
săracii noroaielor
când era ea credincioasă
venea Dumnezeu în casă
şi ne bucuram mereu
când ne vizita Dumnezeu
scriu aici
scriu aici în loc să citesc De rerum natura
sufăr cu trupul în loc să fiu liber de toate
însă mai bine să fie aşa mă sfătuie locălnicia
în fără scris şi nesuferinţă că nu m-aş arăta nici morţilor
încă o dată aş fi bucuros de a compune în româneşte
o operă precum Corbul americanului antibostonian
atunci unde-i fereastra mea noaptea s-o deschid
bustul în aşteptare şi vorbele crezute în sunet
se petrec în ţările mici altfel de păsări prin altfel de ferestre
dar s-or fi diluând în pământuri cu munţi visuri de geniu
lucru este înfăţişarea prin haine ascunsă cuminte
faţa frigului întoarsă în făptura întoarcerii la De rerum natura
profet
profet osândit să-şi răscumpere tragicul orgoliu
de a media între umanitate şi absolut prin nefericire şi solitudine
se dizolvă intelectual în lumea imaculată a gândului bun
nici dorinţa de a schimba faţa lumii nici gândul salvării prin fapta memorabilă
nu schimbă destinul omului trecător Faust vrea să facă binele general
dar când deţine puterea ajunge să creeze o lume numai pentru sine
pânză
am ales o singură pânză
de peste apă
când mi-a ieşit înainte
femeii celei dintâi i-am întins-o
pe maluri o încerca din ispită
şi noaptea s-a dus prin sate
iar în oraşe nu-şi privea umbra
dimineaţa s-a întors la pânza
de peste apă aleasă de mine
cu mâna mea am acoperit-o
aflându-mă sub valuri de râu
a aşteptat să îi ies înainte
necunoscut iar eu învăţasem
cum n-o s-o mai văd pe sub pânză
şi-n iarnă se va grăbi la vreme
de gheaţă îmi va cere din suflet
să strâng la piept haina pânzei primite
Ion Gheorghe PRICOP
Lecţie
Nu grăbi, Eliahor, exerciţiile tale de trecere sunt,
fatalmente, mai scurte, copiii şi catedralele se fac
totuşi în timp, poema
şi cartea cer necesarul
tribut de sînge şi carne; parcă ai fi caii înhămaţi
de bunicul la căruţa gata s-atingă pragul de sus
al piscului ciorilor, sau
cănăruţa, fata de fulgi
a veterinarului satului, zis şi cel-de-oţel, care-a
cotrobăit două zile şi două nopţi prin măruntaiele
vacii vădanei, ca să-i scoată viţelul ce dădea să
se nască-nainte de vreme; nu grăbi, căci toate
făcutele prin sunet se
legitimează şi poartă
o coajă zisă a coacerii, şi chiar aşa dac-ar fi, să poţi
prescurta faza de naştere a lucrului, ce-ai mai
întreprinde în rest? Te-ai
uita la moarte cum vine:
c-o falcă-n ceriu, şi cu alta în pămîntul, din care
tu nu te mai poţi smulge, pentru simplu fapt că,
într-o zi, maică-ta te-a aşezat în poziţie verticală
ca să se numească năstruşnica faptă a bipedului
mers, şi te-ai obişnuit
să prinzi între gingii
biberonul cerului senin, de care atîrnă cu atîta
deliberare cînd luna şi soarele, cînd stelele, să pui
stăpînire pe spaţiul vieţii,
fără habar să ai că el se
învecinează cu acela al morţii, ca şi cum între
cele două imperii ar mai fi un spaţiu lipsit de
răbdare şi conştienţă, total absent la murmurul
poetului-studiu, care mărturiseşte teiului din
copou că nu credea
să-nveţe a muri vreodată…
Disoluţie
Auzi, auzi, Eliahor, frasinului de presiuni îi pocnesc
cercurile vîrstei; în găzduirea lor trunchiul nu le
mai încape…Timpul revarsă
dincolo de maluri, nămolul
secundelor a cotropit iarba de siliciu; orele doar,
cu gingii zdrelite şi-amintesc de ospeţe la mesele
mari, unde se mîncau leşuri
de oameni…Ehe, era vremea
cînd ochii căprui nu le plăcea şi-şi băgau reciproc
ciosvîrte de carne prăjită în irişi, şi rîdeau – veselie
amară, desfătare tîmpită…Vuietul zilei se-ntunecă,
se prăbuşeşte de zgomot, acum, arborele tăriilor
se-nclină; trecut-a mileniul
de cînd numărătoarea
săptămînilor nu mai este septenară şi nici unisensă,
că prea, în huzur, migratoarele păsări s-au plîns
şi şi-au rîs de ele…
Daniel IONIŢĂ
Romanţă deşănţată
Gladiator al vieţii, port pe frunte,
prin întuneric, veştede cununi –
săruturi tulburi, prinse de cu seară,
cusute-n remuşcări de zei nebuni,
care-mi tăiau în gând, odinioară,
răzbite încleştări catifelate
zăcând pe-o rână lângă sâni molateci –
cârmuitori spre vise deocheate,
curtând alene cu măscări sordide
muieri scârbavnice pe-o canapea,
cu roata Universului pe pântec
şi-o răsuflare aprigă şi grea –
ca oseminte-ntr-un pahar aiurea,
sorbit prin lăturalnice mocniri,
cotrobăind prin dosnicii de trupuri
croite din sudalme şi-înjosiri.
Mă ruginisem de atâta plânset
şi rob al rănii sfinte mă jertfeam,
când m-am trezit, între rostiri şi patimi,
cum prins de vrăji pe trupu-ţi colindam.
Dar azi, în schilava-mi singurătate
mă văd şezând pe-un scaun sub un tei,
tot cobzărind romanţe deşănţate,
cântând poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Zmei
care se bat pe viaţă şi pe moarte,
şi pentru piepturi ample de femei.
Contradicţie
Te revăd uneori prin ferestre crăpate
Ca pe-un duh străveziu care fumegă dus
Şi-mi răsar amintiri dintre lacrimi uitate,
Ca iubiri ce-au apus,
Ca iubiri ce-au apus.
Îmi întinzi spre infern paradisuri precare,
Le apuc tremurat, ştiind bine că mor;
Încleştată te simt, deşi trupul mă doare,
Mi-e atâta de dor,
Mi-e atâta de dor.
Te împing ca să pleci, dar te vreau lângă mine,
Dorul meu eşti de-o viaţă, deşi moartea-ţi cerşesc,
Mă robeşti cu-amintiri, cunoscute, străine,
Te iubesc, te urăsc,
Te urăsc, te iubesc.
Pe vârful limbii
Culori înceţoşate mă sugrumă ridicându-se ameninţător de pe şevalet.
Mai respir încă acuarela care-mi apasă pieptul.
Dragostea şi moartea mă sărută cu rândul,
cu săruturi lungi, atotcuprinzătoare.
O ploaie cu amintiri de Salvador Dali m-atinge…
Murmur privind pictura paşilor dinspre cârciumă spre cimitir,
mărşăluind prin faţa maimuţei primordiale
precum paradă naţională pe dinaintea tribunei
de un 23 August târnosit de un sinod de popi mizeri,
în târgul încheiat de Diavol cu duşmanii naţiei mele.
Trupul meu s-a repezit să te întâmpine
pe tine, care nu poţi muri, cum nu poţi iubi –
ţi-am ieşit înainte cu zâmbetul lipit, cu pelicanol, de faţă,
cu aplauze mecanice şi temenele de lustragii –
ţie, celei pe care nimeni n-o sugrumă lent,
pentru care sufletul meu păştea otrava deşertăciunilor
în tarlaua haotică a unei iubiri convalescente.
Când vei termina pictura de pe pieptul meu?
Când vei schimba paleta de culori ca să nu mă mai înăbuşe?
Pe vârful limbii simt gustul acuarelei trupului tău.
Elena Liliana POPESCU
Te apropii
Iată, încă un merit
se adaugă astăzi
la re(ne)cunoaşterea ta.
Nu ştii, nu vrei
să poţi să ştii,
că nu ştii nimic despre tine.
Unde s-a dus toată strălucirea
deşertăciunilor încîntătoare?
Unde sînt aromele îmbietoare
ale nimicului?
Te apropii, prietene,
de cunoaşterea
propriei necunoaşteri!
Ţi-aduci aminte
de nopţile insomniilor tale,
de altă dată,
pe cînd se apropiau zorii
şi te speriai,
de ceea ce credeai a fi
ignoranţa ta?
Te-apropii,
din ce în ce mai mult,
de zorii adevăratei dimineţi,
după o noapte infinită de insomnii
cu peisaje tulburătoare…
Necunoaşterea pare uneori
atît de fermecătoare,
pentru a te prinde în mrejele ei
pentru secole de neştiinţă…
Necunoaşterea
poate fi atît de ispititoare
pînă ce vei reuşi să-i vezi
nenumăratele ei neajunsuri
şi să realizezi că este doar o fantomă…
Încoronată regină peste iluzii,
este puternică
în măsura în care
îi conferi aceasta putere.
Te-ai întrebat vreodată
cine poate să fie,
de vreme ce îţi ştie toate secretele,
toate scăderile tale,
toate dorinţele tale iluzorii,
ademenindu-te
doar spre a-i fi umil servitor?
Dacă nu ştii, află că va veni timpul
cînd întrebările sfîşietoare
îi vor fi peisajul insomniilor
celui ce va voi să afle –
insomnii ce negreşit vor veni–
pentru cel care caută
necontenit
drumul spre casă.
Te-apropii, fiule, de simplitate
şi uneori apropierea
este atît de dureroasă…
Ea scoate la iveală toate îndoielile,
toate neliniştile tale
iar tulburarea ta poate să-ţi fie fatală.
Nu te teme, nu ţie,
cel care eşti,
ci aceluia,
care îţi imaginezi că eşti,
căruia îi iei apărarea
de sute de ori pe zi,
pe care îl învinuieşti de mii de ori,
pentru a-l ierta de zeci de mii de ori
în fiecare clipă…
O, cît de mult vei voi să afli
ceea ce te poate duce acolo
unde nu ştii că eşti!…
Vei pleca într-acolo, fără doar şi poate,
dar te va speria pericolul
compus din miliardele de pericole
minuscule,
ce te pîndesc la tot pasul.
Oare nu este mai bine să ştii
că el te însoţeşte permanent,
şi să accepţi
să-ţi devină tovarăş de drum?
Te înspăimîntă faptul
că ţi-ai putea pierde
dreptul la necunoaştere,
fiind atras aproape pînă la nebunie
de inefabilul neantului,
pe care l-ai putea denumi haos
în momentele tale cele mai bune…
Tumultul diversităţii
te atrage ca un magnet.
Şi totuşi,
în cel mai adînc tu însuţi
este linişte…
Iar liniştea aceea te-nvăluie
în simfonia ei tăcută,
uneori
de-atîtea ori,
mereu…
Te-apropii de rîul
„A şti sau a nu şti”.
Eşti gata să-l treci?
E înspăimîntător!…
Curge prin faţa ochilor tăi
larg deschişi
care încă nu văd.
Te apropii
de marea întrebare, fiule!…
Eşti pregătit să afli răspunsul?
Ceea ce te împiedică să vezi
poate fi, paradoxal,
ceea ce te poate ajuta să-l găseşti…
Eşti pregătit să mergi mai departe?
Sau poate mai aproape, cine ştie?
Participi sau nu,
la distrugerea statuilor
ce preamăresc (ne)meritele tale?
Ele se vor prăbuşi oricum
de la sine
în timp ce tu poţi construi altele,
la fel de nesemnificative,
după libera ta dorinţă.
Te-apropii de simplitate,
şi obstacolele din calea ta
nu se vor sfii să ia formele
cele mai ameninţătoare!
Şi cîteodată –
deşi poate atunci
ţi se vor părea încîntătoare –
vor încerca totul
pentru a te opri din drum…
Te apropii
de marea simplitate, fiule!
Te va speria poate drumul,
pe care vei fi din ce în ce mai singur…
Ceea ce crezi că te-ar putea opri,
ce pare să fie atît de puternic,
pe cît este de iluzoriu,
întreabă-te: „ce poate să fie?”
Cu cît te apropii mai mult,
pericolul se amplifică
prin fascinaţia infinitelor
nuanţe ale irealităţii
ce te pot întîrzia
dacă nu vei fi
suficient de ferm.
Te apropii de ceea ce este…
Eşti pregătit?
Elena VULCĂNESCU
CRIN PENTRU CALUL ŞCHIOP
Pe urmele iubirii jocul alternativ
de-a retrăirea frustă şi nostalgii de sine
cântec să fie ori plâns izbăvitor?
Proaspăt încoronată statuia ispiteşte
gând, întrupare, fior şi ideal…
Clepsidra s-o deşarte Străbunicul
rănit cu tot cu cal!
O schijă mică pentru fiecare, o cumpănă
cât să nu mori erou, îi părea rău pentru cal
din soiul nărăvaş strămoşesc
îmblânzit de teutoni pe culmile Pleşului
cutezător în suiş, zburător în pripor,
învăluiţi pân’ la glezne în coame înfoiate
din hău, de mult uitaţii stârci de munte
înnobilaţi Pegas.
Arătări de pripas, cal şi om colbăiţi
ologi deopotrivă, lihniţi, netulburaţi
de junghiuri cât de scărpinături
din nu ştiu care strategii hilare
au nimerit în forfota de muzici şi urale:
- Dar cui sporeşte fala, nechează cabalina
răpusă de ponos, cum nu le vine-n minte
odihna ţesălată şi-o traistă de-ovăz?
Nici şaua nu-o primea
îl vindecase steaua în milă şi şchiopie,
prinsese drag Bunica să-l ţesale
fiul ei urmărea cum cale-i croieşte
la nici nouă ani din tresăriri la fiecare
semn, cicatrici mici, asprite petele mai mari
şi vinele pulsând de mângâieri pe un câmp
de-omăt, de-aceea îl şi chema Xanthos!
Se spulberau cireşele-n hotar
le încolţea copita altor cai
nu mai erau răsplata cea dulce de cules
le auzeai cum bat mitraliat
brazii de verzi ardeau înăbuşit invalidase Goetz
captură de cherestegii străini lagărul
potopea de inamic, Tarcăul clocotea de samovare
de îngerii stârniţi de-atâta ceai, ciupit de tifos
şi neatârnare Bunicul se acrea de îndoieli.
Oprea la gară, aflai cam tot ce se lua pe bani,
trenul se primenea de zgură şi răniţi
arar vreunul avea puteri să spună
de unde vine-i steagul drept ori frânt…
Când Ducipal când mârţoagă hodinită
băligărea Bunicul cârnea din nas la litera
condiţiilor de pace prefigurau alt cal de bătaie
de la o lopată la alta roaba poticneşte
derapează, Averescu trebuia să cadă
în ciuda Străbunicului maior reformat
socrul Bunicului oltean şi tatăl Bunicii ardelence,
să ne înţelegem: vorbim despre rudele mele paterne
trecute în Moldova, crescute în frica altor mâníi
nerecunoscute de harul suişului.
Exultante ajustările, rigoarea care află
numai ce-i folositor unui prim-vizitiu la carele
Soarelui, generalul concesionase moşia pentru sanatoriu
de la Costinescu, încuscrit cu Ştirbei de la Buftea
geografie convenabilă întremării gradaţilor stâlciţi
cu medici francezi, noroc de cal nu se îndurase
să-l împuşte. Atins de crin la crupa lui beteagă
făcea de ieslea lui Caligula, voinţa robustă a nechezatului
din foale umplea valea de ecoul speranţei,
eroul cruţase runisch numele şi faima ţinutului
Regina a dat mâna cu maiorul
gală şi crinul, pentru calul şchiop!
Ar fi trecut la Averescu dar când nu-i baftă
nici fluid nu e, cine va muri e deja mort
dar nu ştie, alesese pe Carp, local votase caii
lui Bogdan, ginere lui Kogălniceanu, nobleţe
genuină herghelia prefectului adapă-n curcubeie
înalţă dinaintea, roteşte dinapoia, el singur
călăreşte din unghiul bărbiei spre singurul loc
al profeţiilor unde alegătorii îşi ţin gura, şi el
îmbrobodit, nătăfleţ, o biată de chestură
cu tulumbari ce-adapă din coveţi!
Dar cum o sta Marghiloman cu caii?!
Pentru Bunicul se spusese cam tot
Buna Mică, mama tatălui meu trecea pe deasupra
ca o pasăre îi ţinea în aceeaşi direcţie,
pe cât de blondă tot atât albită o Zână-Mab
cu ochii verzi de dincolo de munţi
ştia sfârşitul din cauzele luptei mă lua cu ea
în visul dacic mânam şi eu fugari cereşti
desferecam întinderi fără hat
pământul de slăvită soartă părea împlinit.
Ei au rămas acasă în munţi şi psalmi pentru fiecare
fărâma de viaţă eu m-am ales cu Prinţul,
nedesluşită starea ce-i zic uneori Prinţ
un fenix poate-aprins în plină iarnă…
Ce lucie sărăcie a zării fără duhuri!
latentele obârşii un verb părut poetic
mai scot în şesul firii, pereche milostivă
puterea veche a morţii şi zorii ce-o învie!
k
Ştefan AMARIŢEI
harta nemărginită a lumii
minutarele stelelor, misterioasă înfăţişare a timpului perpetuu, deprindere memorată în oglindă, amintire amorfă, dezvăluie cartea magică plutind în rîurile frenetice dinlăuntrul luminii, pe care n-am citit-o încă
glorioasele sfere din strălucirea focului renasc o umbră veche, geometrie analitică topită în preţioase ornamente fragile, planul pămîntesc al labirintului, efecte însîngerate şi cauze pierdute
memoria lumii, algoritmul aproximării gîndurilor, ţipătul înalt al stelelor nepereche, adoarme tăcută printre tigri, uită anxietatea troianului mîngîind cu recunoştinţă botul calului de lemn, darul perfid al grecului
ca om universal voi predica legea mea navigînd pe fluviul alb din calea lactee, în barca sufletului vrăjit a lui osiris, deşi în vise chipurile sînt oglinzi sparte, agonii ale timpului, paharul golit pînă la fund în cascada şuierătoare a pămîntului
mă mîndresc cîtă vreme sînt eu, mă mîndresc cu mine însumi, eu sînt la mijloc şi tot eu la dreapta şi tot eu la stînga, asemenea punctului vecin cu el însuşi pe harta nemărginită a lumii
privilegiul de a fi
sîntem făpturi ce mişună repede, repede, de la un colţ de stradă la capătul de început al lumii, în bucurii zguduitoare, încît omul care dispare lasă în urma sa un loc sub soare şi numai timp frumos. pămîntul simte firul său de plumb şi astronauţii se-mprăştie prin spaţiul cosmic, iar preotul despică de la amvon aerul cu mîinile în largi acolade. în noaptea plictisită de sforăitul oamenilor, perna de sub cap s-a făcut piatră în somnul meu, apoi s-a făcut fulg de nea
voluptoasă trecerea corpului meu şi fuziunea cu corpul general al luminii, însă atît de absolută încît plutesc ca o fantasmă prin această viaţă sau o altă ficţiune
porţi de intrare şi de ieşire de oriunde spre oriunde
omul are încă puterea de a naşte zei, cum lumea mai are încă plaje însorite şi spectrul luminii pluteşte spre insulele promise, reminiscenţa armoniei celeste
acolo splendoarea tăcută inundă strălucirea încredinţată umbrei noastre, pleoapa cu spinii ei zvîcneşte sub pielea scufundată, presimţire dizolvată în dezgheţul de amiază al falselor zăpezi
aerul pur sculptează corpul tău melodic, în timp ce arborele nopţii pîlpîie în pupile, înalţă bolta aprinsă, porţi de intrare şi de ieşire fără înconjur obositor de oriunde spre oriunde în numele tuturor
cînd universul doarme, vorbeşte prin somn, prin constelaţii de sînge, cînd universul se trezeşte, imaginea devine act, se întîmplă întocmai, lumea intră în acţiune şi-atunci merită să visezi ceea ce vezi
acolo unde viaţa e doar o stratagemă, oamenii joacă moartea în picioare, iar pămîntul cînd se dezmeticeşte nu-i decît tresărire de gîngănii sub uscate frunze
Melania RUSU CARAGIOIU
CÂNTECUL IUBIRII
Grupaj de poeme inspirat din profunzimea Cântării biblice
- CÂNTECUL DRAGOSTEI
Văd umbra vântului şi urma sărutărilor lui;
Sunt viorii ca amurgul cel rar.
Frunzele arborelui de smirnă au scris
în cetină numele tău;
Picioarele ciutelor sar peste el
şi botul lor adulmecă spre chemarea firii.
Aburii vântului nu-mi pot da bucuria de tine;
Roua ierburilor mi te aminteşte, iubitule!
Lumina mea e frumoasă!
Ea răstălmăceşte covoare şi corturi princiare.
Sunt albă, atinsă de aripa morţii,
Sunt neagră de tăciunele deşertului.
Sunt alungată să păzesc clipa deschiderii
florilor din oază.
Neascultarea mea m-a pedepsit căci am rătăcit
la amiază,
Am rătăcit în asfinţit pe colinele verzi,
Să te găsesc,
Ademenindu-te de la mioarele tale…
Dar, vai, zâna cea frumoasă
îşi paşte iezii aproape de turmele tale!
Se făcea că
un car de aur, trimis de un faraon, a luat-o.
Caii îşi scuturau în coamă şiruri de perle şi
zale de aur.
Zânei i-au rămas numai boabele roşii ca de sorb
şi căuşele cu stropituri de aramă şi argint.
- FLUIERE
De ce nu-mi vii iar, iubite?
Fluiere se aud peste munţi;
Amuţesc prin văi…
Căprioarele neliniştite îşi ridică atent urechile,
Întorc botul spre soare :
Dintr-acolo vine el…
Cântă un cântec de dragoste:
„Vino, o, frumoasa mea iubită,
„zăpezile s-au stins,
„ploile au stat,
„rodul pământului a făcut scut,
„cuiburile sunt pline de pui…
„Ieşi să mă întâmpini,
„nu mai sta în umbra perdelelor,
„după zăbrelele casei!
„Mireasma viţei înflorite te-a adormit?
„Nu auzi glasul porumbeilor sălbatici
„certându-se cu vulpile şirete,
„care-şi sapă vizuini sub vie?”
Şi cântecul s-a auzit până la alungirea umbrelor,
până la adormirea turmelor,
până la ora când pasc puii de cerb.
Munţi, apropiaţi-vă, pentru o clipă doar!
Aş vrea să-l văd pe mire,
Să-i mângâi pletele răscolite de vânt,
Să-i port o clipă mielul pe care îl duce pe umeri.
Covor de flori înmiresmate, furaţi-l
şi aduceţi-l mie,
o clipă, doar…
Am cusut un ştergar pentru faţa lui,
Am frământat o turtă îndulcită cu miere,
Am cules mere pentru cidru,
Şi casa s-a învârtit mereu după soare,
De nu mai ştiu, câte ori,
Vântul a uscat cămăşile întinse pe iarbă,
Râul s-a tulburat în altă cascadă,
Porumbiţa şi-a săpat alt cuib în unica stâncă
Şi căprioarele vin să mă întrebe de tine…
Le pare rău de singurătatea inimii mele…
- MÂNGÂIEREA SOARELUI
Sub mângâierea soarelui înălbeam pânza;
Vălătuci cu ferestre colorate se ridicau în mingi rotunde;
Căutam să le citesc în preziceri,
dar în jocul lor se spărgeau,
unul după altul…
Trilul turturelelor îmi vorbea tot despre frumosul meu…
Îl vedeam săltând peste pajiştea cu flori,
cu mieii şi mioarele lui.
De acolo îmi făcea semne…
Apoi, se făcea că se înserase…
A venit fără paşi până la zăbrelele ferestrei…
Se uita la mine…
Cânta iar despre viile înflorite,
Despre timpul cântării, care a venit…
Dan MINOIU
POTECĂ
Mi-am băgat sufletul în paharul cu apă
Mi-ai aruncat noaptea ca un blestem,
A venit dimineaţa şi-am văzut cum ne crapă
Iubirile noastre, în topoare cu semn.
Viscolul uitării încă nu plecase
Tropotul luminii era-ncătuşat
Somnul tău de veghe ne îmbrăţişase
Cu dorinţe repezi de-a ne fi iertat…
Te-am cuprins cu palma lumii descheiate
Tu ţi-ai scurs privirea către alt soroc
Ceaşca se golise, timpul terminase
Zarurile vremii, fără de noroc
Tot aşa vremelnic ca o depărtare
Ai privit cu sînge scurs în al meu drum,
Şi te-am vrut sălbatic într-o aşteptare
Rătăcind frunzare, frunzele duium…
TĂCERI
Umbrele noastre-n noapte
Se preling uşor ca un blestem
Te chem pe poteca uitării de şoapte
Şi caut sărutul de care mă tem.
Clipe de vioară înfioară noaptea
Mese lungi de vară se petrec în burg
Te aştept cu toamna ce fură dreptatea
Frunzelor pe care nu le mai parcurg.
Clopoţei de toamnă rînduiesc privirea
Şoaptelor pe care ni le-am spus plîngînd
Atîrnînd de vise şi nemărginirea
Timpului pe care l-am pierdut rîzînd…
Toată-aşa venită ca un foc ce arde
Într-o vîlvătaie, ne-am pierdut cumplit
Te-am cuprins jăratic, fluturînd petarde
Peste timpul care, nu a mai venit…
PLÎNS
Focul armei tale s-a lovit de mine
Atingînd regretul de-a ne fi durut
Te-am lovit cu şoapta plînselor suspine
Scuturînd tristeţea de-a ne fi avut.
Şoapta încetase cotropind pădurea
Zgomote de lemne duc pe al meu trup
Te-am iubit cu drujba, tîmpla şi securea
Tu mi-ai plîns copacul din care mă rup.
Clopote de frunze rostuiesc cărarea
Lumea se desparte, clipocind uşor
Te doresc cu timpul şi cu renunţarea
Şoaptei ce dezmiardă clipele de dor.
Ce sfîrşit de toamnă mai purtăm în suflet ?…
Lemnele sînt sparte pentru-o iarnă grea
Te doresc cu pleoape şi te vreau cu umblet
Despărţit de cîntec şi absenţa ta.
Gabriela PACHIA
Năvod
Cu greu s-au înnodat firele, dezlînatele,
că zbîrnîie tăişuri peste neamuri, platele…
Nici nu s-au dat mugurii tăi încrezuţi în stambă
că labirintul se-ntomnează mai sus de gambă…
Nici n-au frunzit portalurile-ţi în crude crînguri
că uscăturile-ţi zîmbesc hîde, dinspre sîmburi…
Nici n-ai florit boboci pe ştergarele de şoapte
că noaptea-şi întinde la uscat crengile-i moarte…
Te lupţi statornic cu amontele ca să dai rod,
iar clocotul pămîntului te-ntoarce în năvod…
Abia ai prins culoare víuă pe dinafară
că scoarţele scrobite ţi se decolorară…
Ai căptuşit cuferele cu sirecuri goale −
le-ai rînduit cu straturile-ţi epiteliale…
Ai sfredelit cernoziom pînă-n scrise ceruri
şi-ai păturit copaia cu flanelate geruri…
Şi, cînd te-ai învelit în cumpene de glod şi gînd,
ţi-a lunecat privirea spre năuc tărîm flămînd…
Nici n-ai ajuns polară cenuşă gînditoare
că zorii altora crunt te-mprăştie-n strînsoare…
“Time is but the stream I go a-fishing in.” Şi iar îngaim :
“Only dead fish swim with the stream all the time !”
C-un picior în doctrină, altu-n desţelenire,
cu vătraiul noduros scormonind vad de-albire,
Cuvînt volatil, nici n-ai cotit bine spre semeni
că mărăcini te sorb, ocolind starea de gemeni…
Hidromel
E-nzorzonat oraşul cu hidromel de sărbătoare
şi cresc luminile polare şi bat în portocaliu,
în roşu, în albastru, şi bradu-n vicleim e argintiu
şi stele emoliente împlinesc soprane căzătoare…
Şi viscolesc chenare pentru tristeţi alambicate…
Serviţi, sunt gînduri proaspete, cu glicerină !
Mame şi taţi afelic cîntă în coruri din vitrină
şi cărămizile de rai se stivuiesc netulburate…
Întreg oraşu-i frămîntat de spintecate gustări suculente,
zidurile asimptotelor – vrem, nu vrem – s-au terminat,
iubiri triunghiulare, pe catalige, s-au neantizat…
Păşesc pe lemn îngust întrebările impertinente…
Şi-i bradul sacrificial mult, mult prea epopeic şi prea sus
pentru re-mpodobire, coroniţe rostuiesc îngeri
nedumeriţi, cu sacră misiune, pe-alocuri sîngeri,
şi argintatul se închide-n conuri de umbră, nesupus…
Şi-i mult, mult prea tîrziu tîlcul să-l înverzesc…
Ferit de ger
Un vrej de gînd
cu papion
mă striveşte de cer
umblasem abătut
cu desagă dungată
de om stingher
ploaia tihnită
din clei de oase
mi-a crescut aripi de înger
aşteptasem inert
pe pluş de uşi
o viaţă de echer
schele de icoane
înfloresc în ulei
picurînd polen efemer
mîzga rutinei
pe pantofi Guban
s-a pierdut în zîmbet de jongler
fereastra smerită
cu viţă-de-vie şi mierlă
m-a ferit de ger…
Manolita DRAGOMIR-FILIMONESCU
ALTĂ PRIMAVARĂ
False regrete
serile de primăvară
când aerul e blând şi
doare uneori.
Nu ştim unde şi când
revin imagini trăite
false regrete depărtate de contur
pierdute în fumul altei seri.
False regrete înseamnă dorinţa de-a
relua drumul laolaltă
acolo unde l-am lăsat
acum douăzeci de ani. Sufletul de altădată
ne aşteaptă la colţul anilor
ne avertizează că iarăşi
primăvara a revenit
ca o recompensă închipuită şi dulce-amară
în acelaşi timp.
ÎNGERII
Asta există undeva pe sub umeri.
La stânga şi la dreapta dacă te uiţi
în spate le vei găsi fără îndoială ca
vântul măturând frunzele copacilor.
Ce de timp se risipeşte între degetele lor.
CE-I NOU ÎN SUFLETUL TĂU?
Soseşte zăpada în fulgi încă albi. Seara
Luceafărul conduce un car aurit cu roţi sfărâmate.
Ce-i nou la marginea sufletului tău trecător, seara
aprinde încă mii de flăcări în ochii trecătorilor. Singurătate şi
speranţe se-amestecă cu degetele mele şi eu rămân deschis
la ecoul cuvintelor tale. Vine zăpada şi primăvara este departe,
în sufletele voastre se separă lacrimi în râuri amare.
Ce-i nou la răspântia viselor larg deschise, pe acoperişul casei
păsările nu se mai animă cu un cântec. Ele se pierd în rănile
negre ale sufletului tău. De unde-i mai vin răspunsuri atârnate
în vânt.
PICTURĂ PE ALB
Agăţaţi de albastrul cel mai profund
suspendaţi de aripile decupate de o mână
de copil, clipele curgeau unele după altele
şi coborau scara la fel de-albastră.
Muzica sublinia aripile ca într-o
operă încă neterminată. Fulgii puri
se aşezau în jurul pădurii tăcute
şi aşa primitoare. Forme umane
dormeau în umbra blândă. Era timpul
când îngerii reveneau pe pământ,
ca într-un ţinut de descoperit clipă
de clipă şi orele se culcau solidare şi ele
în jurul braţului tău adăpostindu-mi umărul
lunar şi tandru.
SCHIMBĂRI
Să ai nevoie de trupul tău pentru
a traversa timpul primit cadou.
Să ai nevoie de vocea ta ca să poţi striga
sufletul tău în formă de cuvinte
doritoare de zbor. Să ai forţa
unei pietricele, să-ţi loveşti duşmanul,
să-l distrugi cu o lovitură rapidă
a sufletului în formă de zbor
fără ţintă, pentru sine. Pasărea
pe care visele o vor întâlni undeva
în univers şi aceste scoici sfărâmate
sub pasul indiferent schimbă poate
totul în nisip egal şi etern el însuşi.
Adriana WEIMER
Lumină de stea
Se va întoarce
fructul în sămânţă
şi strălucirea solară
în lumină de stea
îşi va regăsi cerul;
se va întoarce
izvorul la matcă
şi cuvântul în sens
îşi va regăsi calea;
cântecul
se va reîntoarce
în sfere
şi rugăciunea
va renaşte
calea sfinţirii.
În lumină voi apune,
în lumină voi trece,
cum lumina-n vitralii
îndumnezeită-n
Altare.
Cum arde
Cum arde
timpul
între două clipe,
gândul
între două cuvinte,
lacrima
între două priviri…
Cum arde
apusul
între două zile,
sufletul
între două nopţi de cuvânt,
liniştea
între două nelinişti,
iubirea
între două destine…
Întru spirit şi timp
Pun piatră peste piatră,
cuvânt peste cuvânt,
faptă peste faptă;
şi templul
se construieşte pe sine,
precum piramidele:
– inexplicabile dimensiuni
în spaţiu şi timp;
şi timpul
mă construieşte pe mine,
precum piramidele:
– inexplicabile dimensiuni
ale spiritului.
Şi piatră peste piatră,
cuvânt peste cuvânt,
faptă peste faptă
vor dura piramide
întru spirit
şi timp.
Spre noi înşine
M-aştern la drum,
te-aştern în gândul meu
şi drumul devine
o călătorie în mine;
eu însămi
devin drumul.
Tu mă priveşti
din icoana gândului meu,
mă-nsoţeşti
cu iubire;
şi din ambele părţi
ale cerului meu
lumina
mă cunoaşte,
mă vrea, o vreau,
ne-nsoţeşte mereu
pe drumul
spre noi înşine.
Nina GONŢA
Luna
E noapte.
Mă uit la cer.
E noapte cu lună.
Luna are azi conturul feţei tale…
Înseamnă că mi s-a făcut dor.
Dorul vine năvalnic peste mine.
Fug…
Fug de suferinţă?
Nu, eu fug…
fug…
de mine!
Lasă-mă
Lasă-mă să-mi scriu poemele mele,
lasă-mă,
Nu-mi spune că sînt prea triste,
morbide.
Lasă-mă.
Lasă-mă să-mi spun oful pe hîrtie,
să mă vindec de nostalgie,
lasă-mă.
Să-mi spun durerea toată,
căci n-am facut-o pînă acum,
niciodată.
E tot un fel de psihoterapie.
Lasă-mă.
Vor veni şi zile mai bune,
lasă-mă.
Cînd vom avea alte lucruri a ne spune,
lasă-mă.
Poate iar ne va zîmbi soarele,
poate ne va lumina …luna,
poate ne va auzi Cel de Sus.
mai avem, mai am… multe de spus…
Lasă-mă să-mi spun oful pe hîrtie, lasă-mă.
să fac iubirea să reînvie, lasă-mă.
Eu ştiu,
nimic n-am uitat.
N-am uitat…
ştiu ce înseamnă fericirea.
Lasă-mă să mai încerc, lasă-mă.
Să fie totul ca altădaf.
Lasă-mă!
Carmen MĂCELARU
Percepţii
În preajma ta mă port ca o sîrmă ghimpată, te înconjor o dată, de două ori
Mă asigur că vei rămîne cu mine în ţarcul aceleiaşi poveşti
Ne continuăm unul altuia propoziţiile, ridurile, liniile din palmă
Paşii mei întîlnesc paşii tăi cu zgomot de pahare brumate
În preajma ta vin la adăpat cumva cu frică, cu ochii mari în stînga şi-n dreapta
Setoasă ca în preajma unui rîu în savană, niciodată nu ştiu ce fel de capcane
Ai pus sub piele, plonjez ca un cormoran în iubirea de pe fundul toracelui
Cuvintele date prin sîngele tău cresc mai mult, lucesc, capătă alte sensuri
În mod consecvent scot acest lichid din tine ca atunci cînd eram mică
Şi-i scoteam bunicii o găleată cu apă la prima oră a dimineţii
Mai întîi îmi vedeam chipul reflectat, apoi ea bea din licoarea asta
Şi întinerea, întinerea, aşa se întîmplă şi acum în preajma ta
Răspîndesc miros de utopii, sînt un stol de cocori trecînd pe foaia albă
Îl poţi împrăştia oricînd, iar cenuşa, cenuşa e făcută din particule vii
În preajma ta mă port ca în faţa unui cîmp deschis, nu mai am repere
Nu mai am ficţiune, un lup tăvălindu-se în zăpadă se uită la mine
Iar eu te port sub unghii ca pe un pămînt în care am căutat rădăcini
Fiecare femeie
Duce în spate un singur asfinţit pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un declin, o arsură pe spinare, un loc unde ploile nu mai cad
O singură tăcere şi o singură moarte pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un sfîrşit de glorie, o amputare a viselor, o singură armură
Care doar o singură dată poate fi pătrunsă, o singură dată învinsă
Vine o vreme cînd iubirea nu mai e ţesută din carne vie ci cîrpită cu fire de iută
Ca pentru orice sac ponosit, fiecare femeie măcar o dată în viaţă stă
Pe marginea sufletului uitîndu-se în gol, dîndu-şi rotocoale propriului trup
Aşa cum păsările mult timp îşi hrănesc puii şi într-o zi renunţă
Fiecare femeie doar o singură dată trece razant pe lîngă inima iubitului
Atunci e şansa să fure cufere cu aur, doar într-o singură noapte
Are o mie de mîini şi tot ce va urma după aceea sînt doar repetiţii mai mult
Sau mai puţin reuşite ale acelei nopţi, pentru că, desigur, în acea noapte
Are o mie de ochi cu care vede în măruntaie, în vise şi-n stelele lui ocrotitoare
Doar o singură dată poate coase fin, atît de fin, încît niciodată nu se va cunoaşte
Că sînt de fapt două suflete închegate, o singură dată trece albia rîului
Şi dacă a rămas de partea cealaltă nu mai există cale de întoarcere