FLUX COSMIC
Luceafăr şi crepuscul în calea zbaterilor vieţii
adevăr şi lumină în necuprins şi întuneric
harapnic neiertător al scrierilor oarbe şi neroade,
care lăsau urme negre pe aurul slovei străbune.
Frate cu istoria şi freamătul argintaţilor codri
mire fără mireasă ce suspină în adîncul sufletului,
din înălţimea astrală a veşniciei planete Albe,
Martir nepereche al iubirilor romantice,
ce vor arde fără oprire pe jarul rugului încins
aprins cu stele albastre, în nopţile de
neodihnă şi adîncă meditaţie poetică.
Totul, absolut totul, a venit pe un flux necunoscut,
găsindu-şi lăcaş veşnic şi loc de priveghi
într-un singur destin, într-un singur gînd şi chip omenesc,
născut pentru zeificare, Eminul iubirii şi suferinţei,
trecut în nemurire, plecat la îngeri prea devreme,
lăsînd lacrimile noastre orfane,
în calea veacurilor unui vis trist fără sfîrşit.
În memoria lui ,,Nichita”
VALUL POEZIEI
Te-ai sculat dis-de-dimineaţă
şi ai plecat devreme sau prea
devreme plecîndu-ţi fruntea ta,
proiecţie a existenţei ,,Universului”,
în faţa necunoscutului imprevizibil.
Ai plecat în linişte, cu ochii sticloşi,
fixînd într-o eternitate steaua nemuririi,
lăsîndu-ne pe toţi îndoliaţi şi înecaţi
muţi de durere într-un pămînt rece
şi îngheţat de-atîtea regrete şi suferinţe.
Mărgăritarele tale, dragele nefiinţe vii,
pe care le-ai modelat ca un neostenit
sculptor, nu au avut tăria să refuze
pactul tăcut şi forţa să se opună trădării
,,Eternităţii”, care cu orice chip te-a silit
amăgindu-te şi te-a vrăjit să faci
înţelegere cu aceasta pe vecie.
Fără nici-o împotrivire ca ,,mielul la tăiere”.
De ce dragule ,,Blond”?
Eu cred, că era bine aici pe pămînt
în lutul tău al devenirii pămîntene
în care ai văzut lumina zilei,
la înmulţirea cu unu sau zece
a filozofiei tale mereu întrebătoare, sofisticate,
prin valul fără maluri ale poeziei tale!…
Te aşteptăm cu elegiile tale să ne povesteşti,
cînd vei reveni însetat şi flămînd după iubire
şi dornic de arderea ei pămînteană,
aşteptîndu-te cu părul despletit,
,,leoaica” ta tînără – ,,IUBIREA,,
care te-a aşteptat şi te va aştepta mereu.
MASCA DE ACTOR
Sînt eu oare, ultimul actor,
chemat să viseze la o noapte, cînd
va juca în propria lui tragedie a sorţii?
Tragedie ce o duc în spinare de ani buni
Şi o simt cum mă-nţeapă cu muţenie
şi mă trage din ce în ce mai jos, spre
inima pămîntului, gîrbovindu-mi trupul,
tot mai scheletic, veştejindu-mi sufletul,
înălbind părul şi înăsprind sprîncenele,
tot mai albe şi aţoase, gata să acopere
flacăra vederii, două luminiţe fosforescente
în plină noapte
Încerc să strig, dar nimeni nu mă aude:
– Lăsaţi-mi scena, scîndură soioasă
şi roasă de plînsetul şi chemarea anilor!
– Lăsaţi-mă să-mi spun ultima replică:
să mă topesc cu infinitul sfîrşind destinul meu,
ce mă cheamă şi mă urmăreşte de-o viaţă, de tragician,
destin ce se zbate între vis înecat de iubire şi uitare fatală.
Lăsaţi-mă să-mi spun ultima replică!
Lăsaţi-mă să mor sau să trăiesc!
ESEU – ORAŞUL
Oraşul doarme şi tresare-n somn,
Are convulsii, îi e frig, transpiră,
Visează că se-neacă-n fum şi arde
Iar zorile-l trezi-vor tot cu biciul…
Durerile de oase sub jegoasa piele
Bătătorită, veşnic împroşcată
De stropii de benzină şi uleiuri,
Scuipaţi, urină, tone de lături…,
Trec fiare peste coastele-i bătrîne,
Îl sfîrtecă, sufocă şi strivesc,
Iar el, în măruntaiele lui geme,
Căldura, frigul şi-aceleaşi boli revin…
Cu norii de funingine şi praf,
Plămînii, verzi cîndva, devin cenuşă,
Între zăbrele prins şi ferecat
Blestemă veacul, aurul si omul.
PROGRES
Nu încăpem sub noul orizont
Predîndu-ne cu arme şi bagaje;
Sperînd să revedem acelaşi soare
Şi-aceeaşi ploaie să ne’mprospăteze…
Ne bate acum un vînt necunoscut,
Un acvilon venind din sens invers;
Vechi drumuri, largi, au devenit furişe,
Lărgindu-se ascunsele poteci…
Pierzînd culoare, sunet, înţeles
Cuvîntul pare-a fi tot mai străin…
Iar omu-i stăpînit de-un frig ciudat
Cînd îşi îngroapă părinţii încă vii…
Au ruginit şi axele Planetei,
Pustiul ne-a luat urma, înaintează
Cu tăvălugul plăţii care vine,
Iar sub picioare pămîntul sună a gol.