Jan TAZBERÍK

JAN TAZBERÍK (3. 3. 1950 Rimavská Sobota, Slovacia), a absolvit studii de filozofie la Universitatea din Bratislava. A funcţionat ca profesor de filozofie la Politehnica din Bratislava, la Universitatea din Bratislava, la Institutul de Cercetare a Culturii, la Institutul de Ştiinţe Literare din cadrul Academiei Slovace de Ştiinţe, ulterior la Centrul Naţional de Cultură (director). A debutat cu volumul Izvoarele luminii (Pramene svetla,1977). A mai publicat Anvergura luminozităţii (Rozpätie jasu,1983); Punctuaţia luminii (Interpunkcia svetla, 1990); De sub nivelul pietrei (Spod hladiny kameňa, 2012);  Pragul  de jos al luminii (Spodný bod svetla, 2014); Lumina şi alte maşini (Svetlo a iné stroje, 2016). Este unul dintre autorii monografiei Dialectica culturii artistice (Dialektika umeleckej kultúry,1988). Eseist, publicist, este interesat de noile apariţii editoriale. Distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Slovaci, „Milan Rúfus” (2016) pentru poezie (Svetlo a iné stroje);Premiul Fondului Literar pentru creaţia originală în limba slovacă pe anul 2016 (Svetlo a iné stroje); Premiul Societăţii Scriitorilor Slovaci (Spodný bod svetla, 2014); Premiul Fondului Literar pentru creaţie originală în limba slovacă pe anul 2014 (Spodný bod svetla).

 

IUBIRE TARDIVĂ

1

Spui că lucrurile de pe masă sunt ca păsările călătoare.

În hăţişurile ochilor ace la fel de gri, ascuţite.

 

2

Şi la fel de repede

te străduieşti să mai adaugi la ele ceva în plus,

un nume, o silabă.

Iar mâna ta pusă pe faţa de masă

aşteaptă mereu asemenea unei aripi

să-şi ia zborul.

 

COPACUL, PE URMĂ EA

La capătul  rândului neterminat

creşte trunchiul copacului.

Şi poate va fi altfel

dacă toate acestea le comprim prin cuvinte

şi le bag sub pielea de lemn.

Mâini periculos de albe.

În cele din urmă nu –

mâinile trec peste coapsa netedă

iar prin rădăcinile copacului vine cutremurul,

răsfoind în el…

 

CE RĂMÂNE ÎN MEMORIE

Sincer, cu voce tare îţi spun că nu ştii nimic despre aceasta –

pădurea e în alt context.
Şi grafemele întâlnirilor noastre în păienjenişul pădurii
cu semnele ochilor noştri răsfirate de la trunchi la trunchi. Dar atenţie,

manuscrisul încă nu e terminat, azi eu însumi sunt o mână străină,
care face corecturi. Acea pădure vesperală care creşte
de la tine către mine, se află şi mai jos.
Dar nimic din acestea încă nu s-a petrecut.
Nimic din ceea ce ar trebui să tremure nu tremură.
Nimic din ce mi-am dorit nu apare.

 

Nimic nu se află acolo. Trebuie mers la o adâncime şi mai mare.
Ochii noştri sunt răsfiraţi la subsolul textului.
Dacă e nevoie de vărsare de sânge, voi fi dibuit de cuvinte?
* * *

Privesc la câte toate au plecat din casa aceea.
Părăsindu-şi locul
iar eu îmi imaginez acel loc altfel, din zăpadă şi din stea.
Din nimic printre rânduri.
Cercetez acel loc dintre noi.
Facem schimb de

ultime mesaje
prin crăpăturile pereţilor.
Dunărea; e înainte de furtună

Râul – un lujer viguros de plantă

înrădăcinat în orizont. În nodurile

curenţilor de apă  mai degrabă punctuaţia luminii

decât mişcarea. Restul sunt doar incizii ale râului,

unghiuri de refracţie, întreaga geometrie subacvatică a luminii,
anonimitatea albiei de pietriş din care urcă spre suprafaţă

spuma poemului; o imagine, furtunoase, prea multe cuvinte grele,

prea multe date, lemne aduse de-a lungul malului secole întregi.

Lungul, vigurosul braţ de apă se-ntinde

către  orizontul care se-ntunecă.

Nu pretinde nimic de la terenul din jur.

Nu consemnează.

Stilul nu e important.

Iar nava care învolbură suprafaţa în depărtare,

a lăsat aici apă

aranjată într-un mod nemaivăzut, proaspătă,

întoarsă în sine, poate nouă, cu mişcarea luminii

drept gaj, poate în cuvintele pe care le completează pentru un observator

orizontul întins implacabil, al râului.

Soarele de seară ca o lampă deasupra splaiului

mai trimite o străfulgerare de lumină deasupra noastră, se înţepeneşte

printre case, nu se mai mişcă,

doar pipăie sângeriu suprafaţa apei.

Pe urmă

divulgă  ascunzişul apei…

Cuvinte.

Consecinţă.

Rezultat.

Efect.

(„Aşteaptă!”

„Încă nu dormi!”) +

Tunete de lumină se întind tainic sub luciul de apă.

 

 

DESPRE IUBIREA MEA

Totul se află într-un paralelipiped al spaţiului închis. Gândul că aceasta este una din premisele vreunei metafore mai acătării nu reduce îndoielile mele. Ieri, adică în ziua de  joi, am fost băgat în cutia de chibrituri şi am zăcut acolo, chibrit, şi am aşteptat, sau mă rog, nu prea am aşteptat, flacăra. Dar cine să ştie cine ar trebui să mă aprindă sau să nu mă aprindă. Iar eu am ştiut că nu ştiu asta şi pe urmă eu, chibritul, m-am  rostogolit pe o rână către un alt chibrit, mai spre margine, acolo unde a început totul. Desigur, dacă am fost atât de aproape de flacără, mi-era şi nu mi-era frică, deoarece gâlceava despre premisele metaforei a fost şi nu prea a fost o ceartă despre cvadratura gândului. Dar nu mai e joi şi aceasta nici nu e întreaga istorioară a chibritului care se pricepe să aprindă dar nu să şi iubească. – Acela care nu a auzit de drama spaţiului închis, de fapt, habar nu are ce-i iubirea mea.

 

 

Traducere din limba slovacă: Dagmar Mária ANOCA şi Lucian ALEXIU