Din Poezia Nordului
Daniel ONACA
Pär Lagerkvist
sau
peregrinul împăcat cu lumea
Scriitorul Pär Lagerkvist (1891–1974) nu este total necunoscut cititorilor români. Câteva din celebrele sale romane, precum Piticul, Barabas ori Călăul au fost traduse în româneşte şi publicate la fosta editură Meridiane, încă de prin anii 80 (dacă nu şi mai devreme). Sunt povestiri alegorice plasate ba în Italia Renaşterii, ba la Ierusalim, în vremea lui Irod ba într-un han din Evul Mediu, dar care răsfrâng întotdeauna condiţiile existenţiale specifice secolului trecut: nihilismul, violenţa mecanizată a represiunii totalitare, relativismul etc. Sunt cărţi a căror temă e centrată pe problematica legată de locul omului într-o lume în care divinitatea şi-a pierdut rolul de control, în care Dumnezeu este văzut doar ca o simplă proiecţie umană.
Dar Pär Lagerkvist nu a fost doar romancier, ci şi poet. S-a născut în familia unor pietişti din Växjö, oraş din sudul Suediei. În casa părinţilor săi, singurele cărţi erau Biblia şi o carte de cântări bisericeşti. În anii adolescenţei însă, vine în contact cu darwinismul şi cu ideile socialismului, lasă învăţătura creştină în urma sa, dar păstrează interesul pentru poveştile biblice. Între anii 1911-1912 face studii la Uppsala iar din 1910 până în 1920 petrece lungi perioade de timp în Danemarca, Franţa şi Italia. În timpul primului deceniu se consacră criticii de artă, fiind primul autor suedez familiarizat cu pictura cubistă a lui Picasso şi cu celelalte curente postimpresioniste. În afară de astfel de articole mai scrie şi unele în care abordează atât de actuala, la vremea aceea, problematică socialistă.
Tot în această perioadă, autorul întreprinde o călătorie în Grecia şi Palestina, periplu care devine un adevărat pelerinaj la rădăcinile civilizaţiei Occidentale. Experinţa întâlnirilor sale cu Atena, Delphi şi Ierusalim va fi redată abia în anul 1934, în volumul intitulat „Pumnul strâns” (Knytnäven). În paginile lui, nu se fereşte să atace vehement cultul violenţei fasciste, dezumanizarea, anti-intelectualismul şi lipsa de reacţie a contemporanilor în faţa pericolului social ce se profila la orizont. La izbucnirea războiului, în 1939, Pär Lagerkvist se afla pe lista neagră a Gestapoului, listă ce urma a fi folosită în cazul unei eventuale invazii germane a Suediei. Soarta l-a ferit de această variantă, iar în 1940 devine membru al Academiei suedeze, membru onorific al Universităţii din Göteborg, în 1941, şi laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1951. Motivaţia acordării premiului era formulată în termeni următori: „pentru forţa artistică şi profunda independenţă cu care, în poezia sa, caută răspunsuri la întrebările eterne.“
- Un copil descoperă lumea
În creaţia sa, Pär Lagerkvist se întoarce iar şi iar la Biblia copilăriei şi la legendele creştine pe care le cercetează, căutând să extragă din ele esenţe ce corespund propriei sale viziuni despre lume. Selectează din ele personaje emblematice plasându-le într-un univers nemilos, marcat de violenţă, unde oamenii orbecăiesc în căutarea sensului vieţii. Poeziile au un ton grav şi întunecat.
Jag har sålt min smärta på ett torg, Mi-am vândut durerea într-o piaţă,
blodigt utsmyckad. sângeros împodobită.
Där salubjöds massor av sorg, Unde te îmbie mormane de dureri,
nedsölad och styckad. mânjite şi tranşate.[1]
În poemul “Ce am trăit în acea noapte” (Vad upplevde jag den kvällen) e abordat un fapt, aparent trivial, din propria-i copilărie – momentul în care, într-o zi de toamnă, băiatul aduce mamei sale lemne de foc de afară. Întâmplarea cu pricina este atât de importantă, încât îi va schimba întregul curs al vieţii. Cu lemnele în braţe, copilul priveşte întâmplător spre bolta cerească şi vede, pentru prima dată, cu adevărat, stelele. Vede lumina lor şi e cuprins de o ameţeală cosmică; are senzaţia că se află sub “o pustietate fără margini”:
Jag stod alldeles stilla. Och allting försvann för mig,
allt som funnits förut, allt som varit mitt,
min lilla häst med tre ben, min gummiboll,
min glädje att vakna om morgonen,
solskenet, stenkulorna och den stora kulan av glas,
alla mina leksaker.
När jag kom in till mor igen och lade ifrån mig vedträna
vid köksspisen
märktes säkert ingenting särskilt på mig, säkerligen inte.
Am stat cu totul nemişcat. Şi toate a dispărut pentru mine,
tot ce a fost înainte, tot ce a fost al meu,
căluţul meu cu trei picioare, mingea de gumă,
plăcerea de a mă trezi dimineaţa,
lumina soarelui, pietricelele şi bila mare de sticlă,
toate jucăriile mele.
Când m-am întors din nou la mama şi am lăsat lemnele
lângă soba din bucătărie
nu s-a văzut nimic special la mine, cu siguranţă nimic.
Aceasta este chintesenţa scrisului în creaţia lui Lagerkvist; momentul când autorul devine conştient deopotrivă de măreţia existenţei şi de propria sa nimicnicie. Când copilul se întoarce la mama lui şi lasă braţul de lemne lângă cuptor, se aşează pe scăunelul său şi ştie că este un ales. Un ales dar şi un expulzat căci, chiar atunci şi acolo “departe/ de ceilalţi”, copilul se simte matur şi atins de inefabilul mister al existenţei. Scriitorul Pär Lagerkvist se naşte odată cu trezirea în sinele său a conştiinţei existenţial-metafizice.
- O lume fără Dumnezeu
Poemul Anxietate (Ångest, 1916) a fost declarat adesea ca fiind prima creaţie literară suedeză de tip expresionist. Scris în timpul primului război mondial el exprimă emoţii puternice într-un mod cu totul nou. Incontestabil influenţat de Baudelaire şi de simboliştii francezi ai vremii sale, textele lui Lagerkvist sunt totuşi mai epurate. În plus, proiecţia directă a interiorităţii sale este marcată de educaţia religioasă primită în casa părintească. (Aici, o fructuoasă paralelă cu Arghezi s-ar impune în mod firesc) Pierderea credinţei din copilărie şi căutarea lui Dumnezeu, sinonimă cu căutarea sensului vieţii, reprezintă nota inconfundabilă a poemelor. Citez mai jos o strofă spre exemplificare.
Min ångest är en risig skog Angoasa mea este o pădure cu târşuri
där blodiga fåglar skrika unde păsări sângerânde ₫ţipă
Stoltare ödemark finner du nog; Pustiu mai mândru vei afla sigur;
men det kvittar mig nu lika! dar acum mi-e la fel de egal!
După cum de vede, versurile sunt împănate cu imagini limpezi şi extrem de dramatice. Sentimentul de înstrăinare, de excludere, este exprimat cu pregnanţă, la fel ca şi teama de a nu răspunde aşteptărilor, insuportabila ruşine de ratare. Prin extrapolare, omul, ca fiinţă generică, este perceput ca fiind ridicol, iar viaţa, lipsită de sens.
Volumul ”Haos” (Kaos, 1919) înmănunchează poezii de factură mai tradiţionalistă, dar angoasa continuă să fie o constantă tematică. Un poem tipic este cel ce poartă titlul “Cel mai frumos e în amurg” (Det är vackrast när det skymmer).
Det är vackrast när det skymmer. Cel mai frumos e în amurg.
All den kärlek himlen rymmer Toată iubirea cuprinsă de cer
ligger samlad i ett dunkelt ljus zace adunată într-o lumină slabă
över jorden, peste pământ,
över markens hus. peste casa câmpului.
Allt är ömhet, allt är smekt av händer. Totu-i tandreţe, totu-i mângâiat de mâini.
Herren själv utplånar fjärran stränder. Domnul Însuşi şterge malurile depărtate.
Allt är nära, allt är långt ifrån. Totul e aproape, totul e îndepărtat .
Allt är givet Totul e dat
människan som lån. omului cu împrumut.
Poemul începe duios, îmbibat fiind de lumina speranţei, dar se încheie lăsând cititorului senzaţia de însingurare şi de pierdere iremediabilă:
Allt är mitt, och allt skall tagas från mig,
inom kort skall allting tagas från mig.
Träden, molnen, marken där jag går.
Jag skall vandra –
ensam, utan spår.
* * *
Totul este al meu şi toate îmi vor fi luate,
în curând toate ale mele îmi vor fi luate.
Copacii, norii, pământul pe care merg.
Şi voi pleca –
singur, fără urme.
- În căutarea sensului pierdut
În poemele sale ulterioare, autorul este mai degajat, versurile devin mai luminoase. Negura, atât de caracteristică modernismului iniţial, este înlocuită în parte cu o lumina solară prinsă în versuri cu ritm şi rimă. Schimbarea însă nu e dusă până acolo încât poetul să devină sentimental. Poemul Izvorul (Källan), cuprins în volumul intitulat ”Cânt şi luptă” (Sång och strid, 1940) ilustrează pe deplin această nouă ipostază.
Jag bär en källa i mitt bröst. Port în pieptul meu un izvor.
Giv att den ej må sina. De n-ar seca nicicând.
Inom mig hörs dess fjärran röst În mine se-aude vocea lui îndepărtată
som om dess djup var mina. ca şi cum adâncul lui ar fi al meu.
Jag liksom dolda källarsprång hör Asemenea izvorului ascuns aud
som ej hos mig finnas. ceea ce nu este la mine.
Vad är det som min stillhet stör? Ce anume îmi tulbură liniştea?
Vad som jag ej kan minnas? Ce anume nu-mi pot aminti?
Există un conflict de natură religioasă aici. Chiar dacă Dumnezeu e absent, trebuie să existe totuşi o formă de transcendenţă, în măsură să confere existenţei umane o anume dimensiune verticală. Vibraţia textului survine din contradicţia născută între negarea declarată a divinităţii şi incapacitatea de a renunţa definitiv la imaginea ei – ne amintim iarăşi celebrul vers arghezian, Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!. Tensiunea este generatoare de angoase, desigur. Şi în acest volum oamenii sunt neajutoraţi şi suferinzi. Nici măcar dragostea nu le poate face viaţa suportabilă, iar sensul ei se estompează mereu; se face nevăzut ca într-un fel de joc de-a v-aţi ascunselea tragic şi batjocoritor.
Tărâmul înserării (Aftonland, 1953) este considerat de mulţi critici literari drept volumul cel mai realizat al lui Pär Lagerkvist. Poemul Cine a trecut prin dreptul ferestrei copilăriei mele (Vem gick förbi min barndoms fönster) exprimă nostalgia, ba chiar durerea autorului confruntat cu pierderea copilăriei:
Vem gick förbi, Cine a trecut,
förbi i den djupa barndomsnatten în adânca noapte a copilăriei
och lämnade mig övergiven şi m-a abandonat pentru
för evigt. totdeauna.
Alte poeme redau evadarea dintr-un tărâm perceput ca străin. Călătoria întreprinsă însă devine ea însăşi înstrăinare, o rătăcire în pustiu, sinonimă cu căutarea “zeului care nu este”. Deambularea autorul se petrece într-un vid existenţial-metafizic. Este foarte târziu pe pământ în Tărâmul înserării; stare manifestată atât la nivel personal, cât şi cultural. Poetul îmbătrânit surprinde amurgul civilizaţiei occidentale. Nu mai poate crede în nimic; religiile şi-au pierdut forţa de seducţie, ideologiile s-au prăbuşit:
Suset i träden, Foşnetul din copaci,
vågens slag mot stranden, lovirea valului de mal,
de stora bergen lång borta – munţii mari în depărtare –
de väcker min längtan. îmi trezesc dorul.
Men inte till någonting här. Dar nu după ceva de-aici.
Till något oändligt långt borta, După ceva infinit de îndepărtat,
någonting för länge länge sen – ceva cu multă vreme în urmă –
Långt före havet, långt före bergen, Cu mult înaintea mării, înaintea munţilor,
långt före vindarna – cu mult înaintea vânturilor –
De-a lungul veacurilor, omul şi-a pus mereu întrebări cu privire la sensul existenţei, fără a reuşi să găsească un răspuns definitiv. A clama absenţa rostului într-o lume întunecată şi nesigură se transformă în cele din urmă într-o altă interogaţie: la urma-urmei, care este justificarea căutării acelui rost? De unde această nevoie?, pare să se întrebe autorul.
Foarte bine primită la momentul apariţiei, cartea lui Lagerkvist a fost şi încă este considerată punctul culminant al creaţiei sale lirice. La peste 50 de ani de la momentul în care au fost scrise, aceste poezii continuă să emoţioneze prin adevărul şi frumuseţea lor.
- Zarea de la capătul tunelului
Rămânem la capodopera lui Lagerkvist, Tărâmul înserării. Autorul caută să depăşească simbolicul ţarc cultural al certitudinilor cotidiene pentru a explora teritorii nesigure, universuri neştiute. În poemul “Ce am trăit în acea seară” (Vad upplevde jag den kvällen), este prelucrat motivul migraţiei în vreme ce în “Privesc în urmă cu ochi bătrâni” (Med gamla ögon ser jag mig tillbaka), poetul, ajuns la vârsta senectuţii, se minunează de trecerea timpului şi se lasă vrăjit de misterul amintirilor. Este un poem axat pe marile probleme ale vieţii – cel mai lung şi, după mulţi recenzenţi suedezi, cel mai plin de sensuri al său. Pornind de la amintirile din ferma bunicilor din Småland, autorul nu mai simte nevoia de a se revolta împotriva credinţei lor naive, ci le integrează într-un amplu discurs liric. ”Mesajul” pare a fi acela că omul vine pe lume ca un străin şi străin rămâne din cauza încăpăţânării sale de a căuta să afle sensul vieţii.
Pär Lagerkvist rezumă viziunea lui despre divinitate în imaginea “aruncătorului de suliţă”, ce zvârle suliţa spiritului său prin întuneric. Poetul nu ştie cine o lansează, dar simte în adâncul inimii durerea provocată de vârful ei. Este o viziune paradoxală: zeul incomprehensibil – să-l numim Marele anonim? – fiinţează în inima omului ca o absenţă metafizică, aşa cum reiese din următoarele stihuri:
Vad är djupt som saknad. Ce este adânc ca absenţa.
Vad fyller hjärtat så som tomhet. Ce umple inima asemenea golului.
Vad uppfyller själen Ce umple sufletul
så som längtan efter något som precum dorul pentru ceva
inte finns, ce nu există,
som den vet inte finns. care se ştie nu există.
Multe din versuri exprimă propria incertitudine a poetului, dar şi condiţia esenţială a omului în general, confruntat cu o lume întunecată şi de neînţeles, anxietatea individului lipsit de credinţă, vieţuitor într-un univers din care Dumnezeu este absent. Ilustrative sunt versurile:
Vem är du som uppfyller mitt hjärta med din frånvaro?
Som uppfyller hela världen med din frånvaro?
Cine eşti tu care îmi îmi împlineşti inima cu absenţa ta?
Cine umple întreaga lume cu absenţa ta?
la fel ca şi acestea:
Att jag aldrig må försona mig med livet, inte heller med döden.
Att min väg må vara oändlig, mot ett okänt mål.
Că nu mă pot împăca vreodată nici cu viaţa, nici cu moartea.
Fie ca drumul meu să fie infinit, spre o ţintă neştiută.
În suita finală, ce poartă titlul Dimineaţa zămislirii (Skapelsemorgon), întreaga creaţie – animale, plante, cer şi pământ – mărturiseşte despre absenţa creatorului. Faptul acesta are, paradoxal, meritul de a-i inspira omului o anume pace interioară, pe parcursul periplului său prin ”tărâmul înserării” El simte că nu e singur în aventura sa existenţial-metafizică. În ultimă instanţă, situaţia echivalează cu atingerea obiectivului asumat în momentul plecării copilului ”de acasă”: căutarea sensului după care acesta tânjea încă din clipa când a fost copleşit de măreţia cerului înstelat.
Tonul discursului liric rămâne grav, dar trece de la angoase la mulţumire şi laudă. Umbra înserării cedează în faţa luminii limpezi a unei dimineţi de vară. Soarele îşi spală în mare suliţele cu care a ucis noaptea, s-ar putea spune, recugând la bine-cunoscută metafora blagiană. Această bruscă schimbare de registru a sentimentului vieţii poate fi percepută şi ca un illuminatio, starea mistică în care eul iese din noaptea întunecată a sufletului pentru a accede la o treaptă superioară a realităţii. Viaţa a fost „o casă primitoare“ şi poetul e recunoscător că şi-a petrecut-o aici, pe pământ.
Pär Lagerkvist este una din figurile de prim-plan ale modernismului suedez în ciuda faptului că rareori foloseşte versul liber şi că poemele sale păstrează o structură discursivă bine articulată. Aportul inovator al creaţiei sale constă, între altele, în priceperea cu care ştie să concentreze în imagini pregnante concepte filosofic-existenţiale extrem de complexe şi în curajul de a da frâu liber exprimării propriei subiectivităţi. Autorul suedez se adresează direct vremii noastre. El a fost poetul timpului său, este contemporanul nostru şi va fi, cu siguranţă, un însoţitor al viitoarelor generaţii iubitoare de poezie.
[1] Traducerea versurilor îmi aparţine – D.O.