Cămăşile

S-au copt macii în mine, iar genele mă dor de dor,

Pe fereastra de lângă drum, îţi cos cămăşi

în două culori, pe care tot eu o să le port…

degetele au dat în floare şi las amprente pe corpul tău,

cu miros de vişin…

 

De-aş putea să ating ziduri firave

şi să mă ascund după învelişul umerilor rotunzi,

întinsă pe libertatea de plumb,

şi picioarele aşezate neîndemânatic

peste coate,

să-ţi mângâi sadic algoritmul adulterului tău,

deja expirat

cu trupul prin toate odăile unei clepsidre,

să scot viermii albaştri din îngerii orbi,

să mă împărtăşesc cu ţărâna crescută sub soare,

Şi buzele, să le binecuvântez cu rădăcini rupte

din pământul sterp…

 

Atunci, din mâinile mele, ar cădea ziduri…

şi tăcerea ta,

o dată cu ele…

 

Teoria…

vreau să mă nasc din nou
din trupul pe care-l frămânţi astăzi cu furie
din nefericirile tale aşezate spectaculos
în infinitul din piatră
te lupţi cu tine însuţi
cu oglinzile care zâmbesc sarcastic
(trebuie să inventăm un alt cuvânt
pentru a defini singurătatea, nu-i aşa?)
zâmbeşti tandru
inventezi dimineţi
desfăşori asfinţituri
ignori aşternuturi
mă umbreşti în dorul tău aprig
iar noaptea
îmi creşti sub inimă
peste sânii ce par
din emisfere diferite
le uneşti…
Aşa a apărut Universul.

 

Mâinile

Mâinile tale care m-au căutat atâta timp
S-au răzbunat şi s-au ascuns în părul meu
răvăşit orice gând de până atunci
aleargă haotic pe gât
atâtea hieroglife desenate pe corp
nu am avut niciodată şi atunci
Ochii mei au tăiat spectrul buzelor tale pe coapse
Sânii, ca nişte câmpii s-au ridicat
În faţa mâinilor tale şi le-a oprit
Ca să poţi să alergi cu degetele ruşinoase pe ei
Nici până acum nu ai realizat
Câtă istorie se scrie cu două palme

nemişcate
Mâinile noastre s-au reunit într-un
strigăt…

 

Remunerare

Mi-am îmbrăcat zâmbetul din dantela dăruită de mama
aşezată în colţ
o fericire aproape transparentă

în transhumanţă
câinii intră nebuni în mine
şi rod din arterele concentrate spre dor
aş fi vrut să mângâi încolţirile
gurilor de vânt unde
dincolo de mine îngheaţă plămânii şi uit să respir.
trag ultima privire şi ochii devin de sticlă
degetele poartă gustul amar al corpului tău
cu aroma sub unghii…
Ard în cenuşa trupului tău

cu mirosul florilor de măr

Poartă-mă!

 

Mamei

poţi privi cu tălpile

cerul

poţi simţi cum iarba

îţi creşte prin cap

şi cum creierul tău

obosit de întrebări

prinde rădăcini

printre pietre

 

când stai mamă

cu capul în jos

braţele tale înverzesc

sînt pline de flori albe

de miresme

iar picioarele îţi devin

ascensor către rai

 

când stai cu capul în jos

lumea pare normală

sărutul tău

dăruit mie

mă face pământ

 

pământul din care renaşti

primăvara  inimii mele.