Anna ONDREJKOVÁ

Anna Ondrejková s-a născut în 28 aprilie 1954 în Liptovský Mikuláš (Slovacia). Studii de biblioteconomie. Poetă, eseistă, teoretician literar. Volume de poezie: Pînă cînd ţine cîntul (Kým trvá pieseň, 1975); Mireasa zăpezii (Snežná nevesta, 1978); Pom pădureţ (Plánka, 1984); Zăpadă sau Măr trist plin de pui de păun (Sneh alebo Smutná jabloň plná nedozretých pávov, 1993); Insomnie (Nespavosť, 1994); Aproapemiere aproapesînge (Skoromed skorokrv, 1998); De corbi, de vis (Havrania, snová (2000, ediţie în regia autorului); Izolda: vise, scrisori către Tristan (Izolda: sny, listy Tristanovi, 2010); Angoasă (Úzkosť, 2013); decembrie: arde părul Isoldei (december: Izoldine vlasy horia, 2014). Prezentă în antologiile Fluturare din aripi (Mávnutie krídel, 2011, 42 de haiku-uri slovace); Pelerina zeiţei (Plášť bohyne, 2012); Proglas (Proglas, traduceri şi comentarii, 2012). Eseu: Výhonky 25 (2009). Teorie literară: Cum se citeşte poemul (Ako sa číta báseň, cu 28 de comentarii ale autorilor, 2013).

 

Să transpui în limbă: în altă

limbă acea mişcare, tensiunea vîscoasă,

impetuozitatea, acel infinit al gurii

care primeşte: cum scot vălurile, cum

vom face acel gest: în

altă, altă

limbă: ceea ce

spun pe o lună plină învăluită

în ceaţă, în Elsinor, la sfîrşitul

veghei, în miezul verii,

nerecunoscute

ghemuite

cuvintele

se pierd…

nu (ne) înţelegem nicicînd?

 

Din nou. Corbii

Îşi tîrăsc aripile precum

Un voal de purpură: penele

prea triste. Şchioape. Şchioape.

Încă

O dată.

De poarta aceea m-au

ţintuit.

 

 Curat ca după spovedanie.

Ce ai mărturisit?

Cum ne-am smuls

penajul incomod?

Cum nu am curăţat fîntîna?

Ne stingem de sete şi curgem

din fostele aripi

despuiate, şi să recunoaştem că,

noi înşine?

 

Cînd am încălcat regulile copilăriei?

Cînd am trecut peste pragul ei orb?

Prea repede sîntem cicatrizaţi de vînătorul timp. Dansăm

şi călcăm pe rochia roşie

din ce în ce mai roşie.

Aceasta o fi vara noastră?

Doamne Dumnezeule, e ger,

ger…

 

Într-o săptămînă adulţi,

peste două îmbătrînim.

De ce am parte?

(Uite, dinspre stînga,

cîte daruri,

priveşte, dinspre dreapta,

ce nu s-a ajuns.)

Aşteaptă să simţim pămîntul în noi mai adînc.

Cu buzele strînse vrem să cîntăm.

Să zburăm răstigniţi.

 

Alung visele ca pe nişte albine sălbatice: înţeapă,

dar  pe urmă mor.

 

Albine ce nu aduc miere.

 

În treacăt un înger despuiat, alterat de ploaie

şi octombrie, în

grădinile regale

plate, tunse,

sărbătoreşti. Acea

adiere a ruginii sălbatice, sidef cînd îşi ridică

aripa iritată.

Dezbrăcat fără pudoare

un mic animăluţ, inima,

ghemuită în palmă. S-o adăposteşti la piept.

Să o strîngi bine. Să o strîngi

ca pe o piatră.

 

Se potoleşte.

 

UNDEVA ÎNAINTE DE MIEZUL NOPŢII,

în fierbinţeala de iunie. Aşteptăm.

 

(Smulşi din timp – în peisajul de vară tăcut

şi lipsit de durere.

Fără nume,

fără formă,

vom zbura cu aripile luminoase

prin noaptea înflăcărată.

 

Pietre întristate aruncate de o mînă

străină.) Pe undeva

o noapte fierbinte pîlpîitoare. Înteţim

de la distanţă

scînteile.

Sînt încă vie sau

renunţ tacit la visele

neîmplinite murind în continuare de sete.

În puiul de somn încins

Am îmbătrînit cu nopţi nesfîrşite,

într-o altă viaţă, deodată nu ne mai aparţinem,

orbi, orbi, neaşteptînd

iubirea. Aceea care

nu ne-a aşteptat, la care nu am ajuns.

Aceea care nu va dura

Nici prin durere.

Deci sînt alta.

Nu m-am schimbat?

Prin ce diferă în cîrd o oiţă rănită?

Scade din mine grămăjoara speriată

a atingerilor, abia vindecate, aripile

ghemuite, precoce, lipsite de putere, poate o muzică

falsă, poate o vină.

Rătăcită

din copilăria îndepărtată

descopăr izvorul dar mă jenez

să beau. Lipsită de vorbe, haine

şi trecut, nu primesc nimic,

ce ar putea să se întîmple, nici o zi

în plus, nici dans, nici

moarte, a ta Ofelie.

Dar care dintre noi, cel dintîi

a aruncat piatra?

M-am pierdut.

De cine?

De cine?

În româneşte de Dagmar Mária ANOCA şi Lucian ALEXIU

 

 

Ondrej KALAMÁR

Ondrej Kalamár s-a născut pe 11.05.1958, în oraşul Zvoleň, în care trăieşte şi creează şi în ziua de astăzi. Este membru al Uniunii Scriitorilor Slovaci, al PEN Slovacia şi al Pars Artem.  Din anul 2014 lucrează la Radio Regina Bratislava.  Creaţia poetică: Etapa contactless a timpului (1995), A mea, în tăcere (2011), Intrând, va asumaţi lipsa de risc (2016).  Proza: O bere La Charon (2014). Volume de aforisme: M.O.K.(m)ente (mOKmente) O.K., 2012, Ochii-dochii (okidoki) 2013, Despre OKine, despre OK („Despre ochine, despre oce” a.k.a. Despre cine, despre ce), 2015, O.Ke (“o cheie”) către carte, 2017.

 

21 de grame

De fapt, omul este numai apă

amestecată cu un pic de praf

şi un pic de timp.

De fapt, şi timpul tot numai apă este

şi tot ca apa

curge.

 

– Omule, moloz eşti

şi în moloz te vei întoarce,

astfel grăieşte gura celor

ce au priceput numai

matematica elementară.

Dumnezeu aruncă zaruri

pe care nu a marcat numere şi simboluri,

căci nu are nevoie de ele.

Numai noi avem nevoie de ele, căci le întruchipăm.

 

Sufletul este o dreaptă

şi viaţa un segment,

dar curbura spaţiului

le face să pară pline de

farmec.

 

Nebun de aprilie

Azi am fost la plimbare.

Natura avea parfum de frumuseţe

iar eu de singurătate.

 

În locul oricăror informaţii, şuieratul

vântului

şi mintea mai goală

decât buzunarele.

 

Mă simţeam

precum atunci când coasa ratează cu puţin contactul cu piatra

şi izbucneşte într-un râs scăpărător…

Orice ai spune,

va fi utilizat

Nu căuta câinele,

dacă e gata îngropat.

Ar putea părea destul de ciudat.

Te-au crescut

numai cu poveşti pentru copii

şi te-au trimis să boceşti

la morminte.

 

Se pare că azi toată lumea este latră.

caravana s-a pierdut de mult.

Ceea ce s-a întâmplat o dată

s-a întâmplat întotdeauna

iar trecutul este pedeapsa

şi recompensa.

Cică ieri au avut loc nişte tentative de crimă,

Tu n-ai fost acolo acolo,

aşa că vei fi dat pe mâna călăului.

N-o să-ţi taie gâtul

şi n-o să-ţi tăbăcească spinarea.

dacă ai fost iubit

şi ai iubit.

 

Nu te teme de aripi

dacă nu ştii să zbori,

adevărat zic ţie, adevărul poate răni

mai mult decât moartea.

Întunericul rămâne întuneric,

chiar dacă strălucesc stelele.

Iar o catapultă poţi găsi

doar la lumina zilei.

 

Mâine vedem cine

va trage paiul cel mare.

chiar dacă cel care se îneacă

nu mai are nicio şansă să se agaţe de el.

Nu te mai împiedica

de ghicitori

pentru care îşi dau viaţa soldaţii.

Ursitoarea ta se minunează

Chiromanţie

Ţâşneşti din palmele mele cu greu

Eşti apa

şi izvorul meu

 

În tine înot

în tine mă-nec fără chin

Eşti întrebarea

pe care niciodată n-o înţeleg deplin

 

Eşti rece ca gheaţa şi ca focul arzi

şi printre altele îţi zic aşa

eşti incredibil de adevărată

şi minţi cu toată viaţa ta

Ţâşneşti din palmele mele cu greu

 

Eşti apa

şi izvorul meu

 

Nu te urci de două ori în acelaşi tramvai

 

La capătul liniei tramvaiul nu claxonează

ci doar încetineşte silenţios

şi se opreşte

în tăcere

 

Şi dintr-o dată

porneşte din nou

spre a căuta un nou sens

al aceleiaşi

călătorii

 

Bătrânul şi marea

Îmi caut marea.

Nu pe-aceea-n care mă voi

îneca,

ci pe aceea ce m-o

acoperi de sare.

 

Marea sunt

lacrimile

ce tristeţea şi-au

pierdut

iar eu nu-s trist.

 

Dar azi o întrebare m-a străfulgerat –

oare când se maturizează un bărbat

adevărat?

Când moare –

– mi-am răspuns tot eu.

 

Şi deocamdată,

obraznic,

încă mai trăiesc.

 

Hainele îl trădează pe om

Nici Dumnezeu,

nici universul nu se ruşinează

de goliciunea lor

şi nici naufragiatul

de viaţa-i de toate golită.

 

O propoziţie goală

dezvăluie caracterul propriu al substantivului.

 

Totuşi, adevărul gol-goluţ

provoacă uneori

cumplită furie.

Prezentare şi traducere: Mircea Dan Duţă