Giancarlo PONTIGGIA
Giancarlo Pontiggia s-a născut în anul 1952 la Seregno şi trăieşte la Milano, unde este profesor de latină şi italiană într-un liceu. Desfăşoară o intensă activitate de critic literar, este autorul a numeroase traduceri din franceză şi latină, precum şi autor de studii de teorie poetică. În anul 1998, volumul său de debut în poezie „Con parole remote” a obţinut Premiul Internaţional Eugenio Montale. Acestui volum i-a urmat, în anul 2005, „Bosco del tempo”, apărut la aceeaşi editură, Guanda. În 2015, Interlinea Edizioni publică integrala poeziilor lui Giancarlo Pontiggia, în volumul ”Origini”, cu o selecţie amplă de studii critice şi cu un eseu semnat de Carlo Sini. În anul 2017, Mondadori îi publică un nou volum de poezie, ”Il moto delle cose”.
Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul ”Origini”, Interlinea Edizioni, Novara, 2015.
În umbrosul unde
La urma urmelor, Muză, spune
ce vrei,
numai să stai aici,
numai să rămâi.
Şi iar versuri de aur, şi întuneric
de amfore, şi balta-nfocată
din cerurile mari. O curbă
se desenează pe Mecca
lumii, printre lumini şi valuri.
Ca-ntr-un fior,
rămân lângă-ntâmplare,
în vânt de iunie.
2.
Închide ochii,
(e noapte) închide-i, aşa…
Alungă-ncetişor a tale gânduri
eşti în lume (gândeşte-te!)
eşti
la maluri leneşe, aici,
în umbrosul unde, într-o pădure
de ore prăbuşinde.
3.
Cuvinte goale, şi cântec gol,
precum goală e toamna, în timp ce
vine. Şi trandafirul gândurilor
se desface, pe la tâmple.
A tale gânduri se desfac deja
în boabe arzânde…
- Hai, spune, unde eşti?
- În lumea celor ”unde eşti”,
într-un regn ierbos.
5.
La ceruri mă uitam, înalte, liniştite, şi ale lor
perdele albastre. Al vieţii drum – gândeam –
este acesta. Nu mă gândeam la restul…
6.
Era un iunie, abia se luminase, mă ridicam…
… şi pretutindeni sunete
stranii… ierboase, divine… o mică probă – gândeam –
a unei lumi misterioase, apropiate… Cât de departe e
(gândesc acum) lumea aceea, şi cât de-aproape e
în amintire. Şi dacă până şi asta (îmi spun)
o fi numai o amintire mai adâncă?
7.
Dai nas în nas
cu praful unei dimineţi,
şi e întunecat, vezi, e întuneric
deja e seară.
8.
– E timpul? eu întrebai.
– Timpul? Doar un burduf spart,
un lemn pe care-l umflă apele,
rozându-i încheieturile doagelor.
– Dacă-i aşa, spuneţi, de ce să nu rămânem?
Noiembrie tot vine, şi inima, vezi,
nu mai poate să aştepte.
9.
Precum Anaxagora, aşa cică se spune, contemplu
cerurile înalte. E un vertij instantaneu
ce mă doboară. Moi, atât de moi, sub divo
moi aere, capitulez… Adio, cititorule, te las
în bune mâini, în somnul rimelor, şi-n ale lor
umbroase frământări.
A patra oprire
(Imaginează-ţi)
Imaginează-ţi o celulă, o
umedă celulă, întunecoasă, unde
timpul (timpul!) nu mai
ţese ale sale
prăfuite pânze, unde
în întunecata
curgere a orelor (goale
cisterne ale toropitoarei
vieţi), o
temelie dintr-odată
cedează, şi o fâşie
de lumină se varsă, năvalnic, ca
o spadă, din lucernarul
(imens şi foarte înalt)
al lumii. Astfel, din când în când,
prin ordinea
Întâmplării, şi pentru tine
e viaţă!
Ori versuri, ori inversuri
Ori versuri, ori inversuri
eu mă întorc la voi în evul
ăsta care delirează: sunteţi
chiar vinul ce nu minte, şi flacăra
ce arde, în dimineaţa rece.
De plouă. Dacă de zile-ntregi, tenace, plouă
De plouă. Dacă de zile-ntregi, tenace, plouă.
De plouă, cu valuri, viguroase şi teribile
de cer peste pământ, pe voi, pe
ale tale forme moi, obscuritate; şi dacă cenuşii
fulgerături au înfrunzit
pe zidul ochilor – lasă
prea liniştite camere, coboară
în timpul dur, fii bulgăre de pământ şi umbră, şi vânt
ce suflă cu putere, mânios, pe scări.
Încă o oprire
(Cum cel care, după o lungă, o întortocheată)
Cum cel care, după o lungă, o întortocheată
geografie de somn, dintr-o dată
se trezeşte, şi pierde
ceruri, drumuri, grădini, şi roşu-nfocate
urme ale nopţii – ajungi
la gurile timpului, în pragul unui înflăcărat
nimic
Traduceri de Eliza MACADAN