sărut cuvintele

Sărut cuvintele de teamă să nu mă părăsească.

Singura lor treabă e să mă dorească.

 

După fiecare vers, sărut cuvintele –

Dragi mi-s, ca mormintele născătorilor mei,

sfintele.

 

Dar şi ele să-mi fie amante fidele

de la-ncolţit de zi

Şi să nu contenească a mă iubi

 

Nici când mă sfredeleşte tristeţea, nici

Când rup din mine trădările foştilor amici.

Nici când mi-e bine-n viscolul luminii,

Nici când disperarea-şi bagă-n mine spinii.

 

Sărut cuvintele limbii mele române.

Fără ele, n-aş avea Dumnezeu. Nici nume.

mahalaua singurătăţii

Căsuţa mea de vacanţă se află în mahalaua

celei mai nesuferite singurătăţi ale lumii.

 

Dacă vă hotărâţi să ajungeţi la ea,

treceţi, mai întâi, dintr-un capăt la altul,

Ulicioara tristeţilor mici, după care

urmează să parcurgeţi Ulicioara

tristeţilor mijlocii.

Apoi, după-un sens giratoriu, o luaţi

pe Strada  tristeţilor mari. Mergeţi pe ea

până la Semaforul disperărilor –

arde mereu într-un violet de Bacovia –

şi, după el, nimeriţi direct în Mahalaua

celei mai insuportabile singurătăţi ale lumii.

 

Gazda e amabilă. Şi mută.

Pe moşia ei cresc pomi şi plante mâhnite,

peşti mâhniţi în lacuri mâhnite,

având un singur animal mâhnit:

subsemnatul.

Următoarele animale urmează să fiţi voi.

 

abia mai pot muri

Abia pot să mă-nfrupt cu roua de pe flori.

Şi, rupt, s-ajung la poarta iubitelor surori.

 

Abia-mi  pot frige sufletul cu cântul ce mângâie.

Şi-mi pot mânca angoasele ce vor să mă sfâşâie.

 

Abia mai sorb parfumul petalelor din tei.

Abia mă frâng la mormintele născătorilor mei.

 

„Abia mai pot surâde” celor ce m-au iubit.

Abia mai pot muri un pic mai fericit…

 

Pestetotlocul lui bădia Mihai

Tu nici măcar nu puteai să bănuieşti

                               Pestetotlocul Numelui Tău…

(Anatol Codru. „Necuprinsul în Necuprins”)

Cred că se gândea la tine, bădie Mihai,

spunând asta poetul.

Pentru că mai Necuprins decât tine, Necuprinsule,

pentru ramul, buciumul şi jalea Neamului meu,

nu e.

 

Dar nu mai cred că nu puteai să „bănuieşti

Pestetotlocul Numelui Tău”.

El, Pestetotlocul, izvora lucefereşte

din fiece respiraţie a logosului tău flămând

de ne-moarte.

Şi tu, Necuprinsule, nu puteai să nu simţi asta.

N-aveai cum.

Coardele râvnitei veşnicii româneşti zvâcneau

la fiece atingere cu hârtia

a penei tale muiată-n cerneală latină.

 

Nu puteai şi să nu înţelegi asta –

creierul tău, uitat, după autopsie, pe pervaz,

îşi avea antenele Pestetotlocului în întregul

Necuprins –

de la nemargine, la nemargine.

 

Cum poţi tu, bădie Mihai, să nu-ţi bănuieşti

Pestetotlocul?

Chiar şi-n fiorul plăpând al acestui vers al meu

de la marginea marginii Necuprinsului tău,

Necuprinsule.

 

pedeapsă

Aş putea să-mi scriu inima fără virgule,

fără puncte,

Dar are-n ea regrete-atât de multe

 

Şi speranţe clătinate, ci încă rebele –

Cum va trece ochiul cititorului prin ele?

 

Se sparg sub paşii mei oglinzi ce m-au ştiut

visător,

Se miră lumea mârşavă ce m-a ştiut

neiertător.

 

Se sperie femeia ce mi-a sângerat trădările.

Se uimeşte cuminţenia ce mi-a răbdat

necuminţeniile.

 

Aş putea să-mi scriu inima cu cuvinte puţine,

Dar graiul ăsta românesc mă ţine

 

Mereu în fiertura lui eternă de diamante.

Şi mă pedepseşte să le pasc pe toate!