DRUMEAG

Crustă de sânge uscat peste rană

mișună licuricii

lumina pulsează și vindecă.

Din oglindă cu ochii tăi mă privesc,

șade cerul proptit pe cupola de ambră

– chihlimbar clar poezia își mișcă oscioarele –

și astfel oglindită-n vederea

ochilor tăi plini de stele

mătase nouă ţese sub coaja zdrelită:

 

imaculată e cartea tămăduirii…

 

PASAJ                                            

Sufletul se rupse din carne

și carnea limpede se surpă lin pe dinlăuntru,

ea se topește în cele din urmă

dar el, o! sufletul, grăbitul,

mai zăbovește doar cât să zvânte locul

pe unde își avu neliniștitul vremelnic adăpost

acela inundat de jale-acum

colivia cu zăbrelele frânte

casa părelnică, un colac auriu cu bob de lumină.

El se duse-ntristat și fericit,

cu povară de foc prin ploaia iertării trecu

și încă mai departe purcese…

 

ÎNNĂMOLIRI

Iată-i! Stăruitori, genunchii însângeraţi ai binelui

ca o casă de pâine rămasă-n privirea cerului

dospind parfumul primilor zori.

Pe aici am trecut cu inima sălbăticită și vie

mușcând smoc de aer crud.

Acum iarba mucegăiește și stă în calea

convoaielor de vorbe scrâșnite,

verdele fraged cândva

se-ntinde păstos înspre mlaștina democratică.

Teamă mi-e deseori când zăresc galeș lucind

viclenia aceluia zornăitor, în colan diafan

atârnat la gâtul adolescenţilor visători.

Discursul curge gros și neșovăielnic

sporind albia de smoală

unde nu se vor mai scălda conceptele limpezi, unde

pentru vecie va putrezi rădăcina iubirii.

(Nuferi de păcură înspre cer s-ar aprinde cerându-și iertare?)

 

Genunchii arși ai binelui

stăruie vrednici

în lumina de-odinioară.

 

CE(-MI) RĂMÂNE

Pe sub ape

contorsionat

înaintează umbra mea

și cu mine în spate

pe sub apele dulci

că dulce-i nămolul

și resturile verilor hăcuite –

 

Sub soare

viermișori de lumină

homunculuși translucizi

iar sub apele cleioase

mai jos

mult mai jos

talpa caselor vechi

unde umbra mea

se desprinde de mine

se lipește

ca o pânză uscată

sub tencuială

ca o apă care-a trecut

și-a mai lucit o clipă infimă

în ochiul spart

al pietrei…

 

IZBÂNDA

N-am reușit

decât să tai liniștea

cu vorbe vorbe vorbe.

Le coloram uneori,

deveneau semafoare.

Degeaba.

Niciun călător

nu se izbea de lumina lor violentă,

niciun vis nu-și spărgea gogoașa de umbre.

Fără-ndoială. Fără-ndurare.

 

Îndeobște le slobozeam în lume

așa cum sunt,

ca pe niște pui de arici

moi. Proaspete.

Tot degeaba.

Cine să vadă în transparenţa lor

atât de fragilă,

cine să deslușească zvâcnirea

inimii

gata oricând de marea

ieșire… cine?

 

DEGRABĂ

Nu vreau să mă îmbolnăvesc.

Solstiţiul îngheaţă fagurii unde

germinează fragede vorbe.

Un chit solzos ţine încheieturile casei.

Dar nările îmi sunt pline

de sânge amar și uscat,

ca un cuptor cu vreascuri în așteptare.

Unde merii au fost tăiaţi

lăstăriră istorii șerpoase.

Numai ţiglele dispuse disciplinat –

aripi gata să se ridice…