În drum spre nesfârşire: Pacea din suflet

„Jocul” simţurilor şi al raţiunii, al felului în care percepem lumea/ universul şi înţelesurile pe care le construim este fascinant. Un alt „joc”, a cărei „poveste” este una care ne dăruie frumuseţe e acela dintre cuvânt şi imagine, iar dinspre Japonia către lume s-a construit o cale aparte, care a rodit mlădiţe neaşteptate.

Schimbările apărute în sfera vizualului, amplificate odată cu apariţia şi dezvoltarea internetului şi a tehnicii de calcul au avut „ecouri” interesante şi în ce priveşte lirica de sorginte niponă. Discuţiile despre haiku/ haiga, care altădată vizau dezbateri pe alt tip de teme (de la pictura chineză în stilul Song de Sud sau „nanga”, adoptată de literaţii din epoca Edo, în Japonia, zen-ga, pictura călugărilor zen şi, într-o măsură, a samurailor, pictura literaţilor/ bunjin, să zicem a celor din şcoala Shijō – numită şi Maruyama[1], ori moku hanga – gen de picturi cu/ şi poeme pe lemn –, sau gasan/ „picturi cu poem”, cum sunt denumite, de pildă, adesea, unele din picturile lui Morikawa Kyoriku[2], pe care sunt caligrafiate poeme de mâna lui Bashō[3]…) astăzi se mută şi altfel în aria experimentului, a felului în care cuvântul se „împleteşte” cu vizualul. La materialele/ instrumentele „clasice” (pensula, tuşul şi hârtia) s-au adăugat (după unii chiar au fost înlocuite de) tehnica fotografică (se discută despre termeni ca „foto-haiga”/ „foto-haiku” sau „haiku vizual”), imaginea digitală sunetul ş.a. Auzim de haiku transcendental, bubble haiga, haigacollage, stitchaiga. Cu ani în urmă s-au folosit şi secvenţe audio-vizuale, s-au creat „color renga” sau desene realizate pe calculator şi la începutul unor texte haibun.

Abordându-se termeni ca foto-haiku, foto-haiga (nu uităm nici că, şi în trecut, unii au definit haiga „pictură haiku” sau „haiku şi/cu pictură”), discuţiile sunt poate mai ales relativ la „linia de demarcaţie” între acestea, diferenţieri şi unele asemănări. (mă refer şi la revistele de specialitate, dar şi la diverse creaţii ale unor autori, publicate mai mult/ mai ales în spaţii virtuale). Această preocupare relativ la definirea mai limpede a „graniţelor” nu este nouă. În 1903 Nakamura Fusetsu şi Kawahigashi Hekigoto publicau Haiga ho, (Tokyo, Kokado)[4], în care analizau relaţia dintre haiga, desenele haiku şi poemul haiku în sine. Nakamura Fusetsu era familiarizat, specializat chiar în pictura în stil occidental, în ulei, şi unul din creatorii de haiga cunoscuţi ai vremii. Şi el şi Hekigoto erau în relaţii prieteneşti cu Masaoka Shiki şi membri ai grupării „Hototogisu”. De altfel, mai mulţi dintre cei de la Hototogisu au creat haiga.

Azi avem de a face şi cu o „presiune” a „cotidianului”, o accelerare a schimbărilor din viaţa de zi cu zi, a tehnicii de publicare propriu-zise, a „ofertei” pe care o poate dezvolta internetul. Discuţiile se pot rezuma la două direcţii majore: 1. haiku, haiga, haibun sunt genuri care au o definire şi nişte reguli, şi orice tendinţă de „modernizare”/ „abatere” poate duce la orice altceva decât la creaţia uneia dintre aceste forme; 2. se pot accepta unele aspecte „up to date”, sub presiunea cotidianului, dar aici este un hăţiş de nuanţe privitoare la gradul de permisivitate al acestor „inovări”.

În fond, tradiţional, multe dintre haiga ale maeştrilor, între care Issa, Bashō, Buson erau realizate doar folosind cerneala, adesea fără culoare. Numai negrul cernelurilor pe hârtie. Alte haiga tradiţionale au fost realizate prin colorit, dar în general uşor, poate multe din cel mult două culori. Este amintită, de pildă, între cei care au folosit mai multe culori, Chiyo-ni[5] (1703-1775), fiica unui pictor, dar privită adesea drept una din cele mai renumite voci feminine ale poeziei japoneze şi creatoare de haiku.

Aşadar, la confluenţa cu ştiinţa şi tehnica, s-au născut noi posibilităţi care au generat multe discuţii despre felul în care ceea ce înaintaşii noştri reprezentau printr-un haiku ori o haiga oamenii prezentului o fac prin tehnici (care îmbracă uneori haina „experimentului” în varii formule) definite prin termeni ca foto-haiku, foto-haiga etc., în care îşi propun şi să aşeze imaginea, cum spune Radu Şerban, în „consonanţă cu armoniosul tristih nipon”.

Într-un fel, discuţia ajunge din nou, parafrazând pe Maiorescu, la „formă” şi „fond”.

Ce înseamnă „foto-haiku” în viziunea autorului acestei cărţi? Între altele, „acel vector aproape magic de confluenţă între imagine şi cuvânt, între cele văzute şi cele nevăzute, între instantanee captate de memoria unui aparat şi trăiri captate de memoria emoţională, între gând şi rostire, între văzut şi negândit, dar trăit.” Fotografia „reprezintă mai mult decât o haină decorativă suplinitoare a eventualei insuficienţe a interiorului, respectiv a versului”, iar textul „nu se vrea doar un logos autonom sau o anostă descriere a tabloului”, cele două „se îmbină şi se suplinesc reciproc, în împărtăşirea sublimei emoţii, dincolo de amândouă, spre profunzimile noastre spirituale”.

Astfel privind lucrurile, cartea e împărţită în trei secţiuni: Universul vieţii – cea mai cuprinzătoare ca număr de pagini, Urcuş sufletesc şi Trăiri nipone. Vorbind despre altă carte a lui Radu Şerban spuneam despre felul său de a scrie: „Melancolie, nostalgie dar şi privirea deschisă spre ziua de mâine, chiar dacă ascultând/ privind «tangoul cocorilor/ în umbre prelungi», pe drumul toamnei.” Acum, am răsfoit aceste pagini căutând, mai ales, să văd cum (şi dacă) se schimbă ceva prin îmbinarea cu fotografia, în ce fel alege textul şi în cum fotografia, dacă (având în vedere şi concepţia sa, enunţată deja) imaginea „amplifică”/ „întregeşte” cuvântul sau „adaugă” nuanţe.

Pe de altă parte, este de urmărit şi felul în care au fost grupate aceste foto-haiku.

În prima secţiune cititorul este invitat la o călătorie „purtat” şi de cuvânt, dar şi de imaginile alese prin tot ceea ce înseamnă „universul vieţii”, prin diverse locuri din natură sau care au fost „marcate” prin construcţii/ grădini/ parcuri ş.a. de mâna omului, în natură, printre flori („învăţul de la flori” este/ne dăruieşte „frumuseţea liniştii interioare”), anotimpuri, sculpturi (Brâncuşi – are un meritat loc important, multe dintre fotografii reprezentând creaţii ale sale) ş.a. Dar, până la urmă, „Privind în sine/ Descoperi universul –/ Strop de infinit.” Poate că, aşa cum spune autorul, un „cuvânt încrustat” în poem poate să fie privit  şi ca un „căpăstru pe timp”.

Astfel, ne apropiem de a doua secţiune, care propune un „urcuş sufletesc” spre marile întrebări ale condiţiei umane dar şi „căutări” pe care autorul şi-a propus să le releve. Le-am putea exemplifica prin poeme ca: „Ca într-o mină/ A Duhului necuprins/ Cobor în mine.” Sau: „Polen sufletesc/ Spre stupul veşniciei,/ Din floarea vieţii.” Dar, pentru a fi complete,. ele trebuie citite/ văzute şi în siajul imaginilor cu care se alătură în conturarea mesajului dorit. Şi, ca să încheiem cu această secţiune, poate cel mai nimerit ar fi acest poem -„concluzie”: „Sinoptic siaj/ În drum spre nesfârşire:/ Pacea din suflet”

A treia secţiune e, comparativ, mai mundană, tematic mai diversă, cu momente şi din activitatea de diplomat (primirea la Împărat ş.a.) dar şi din şederea în Japonia (urcuşul pe Fuji-Sama, sakura, temple, porţi renumite, cărţi poştale/ desene ş.a.). M-am cutremurat din nou citind şi văzând imaginea de la „Suspinul cerebral” al Hiroşimei. În final, mă opresc doar la un exemplu în ce priveşte alegerea fotografiei: „Strai de samurai/ marmură arămie/ Armura toamnei” pe fundalul unui superb peisaj de toamnă – o alee într-un parc străjuită de copaci înalţi îmbrăcaţi într-un arămiu în nuanţe parcă fără cusur.

Apoi, cu multe gânduri şi căutând printre amintiri, am închis cartea cu poemul despre „diaspora lui Basho”, din care, iată, fac parte atâţia autori care s-au oprit la micul poem, între care şi Radu Şerban, acum şi cu această carte cu alcătuire atent dozată, gândită parcă şi ca un cânt de clavecin pe care şi-l doreşte „bine temperat” pe strunele de suflet şi culoare.

Radu Şerban, Instantanee fotopoetice, haiku, prefaţă: M. Chelaru, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca,  2017, 88 p.

[1] Şcoală de pictură japoneză fondată de Maruyama Ōkyo şi un fost elev al lui, Matsumura Goshun, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

[2] Samurai care a studiat cu celebrul, pe atunci, Kanô Yasunobu (1613-1685); Bashō l-a întâlnit pe viitorul său elev la Edo, în  1691; a luat lecţii despre arta picturii de la acesta

[3] Pe multe dintre ele apar semnăturile  lor caligrafiate astfel – Bashō Tōsei, sus dreapta, Gorōi Kyoriku ga, jos dreapta.

[4] În mare, cuprinde 13 pagini color cu desene după Fusetsu, 40 de haiku realizate cu caligrafia lui Hekigoto şi 38 de pagini cu aspecte teoretice.

[5] Chiyo: „o mie de ani”; ni: călugăriţă. Patricia Donegan, Yoshie Ishibashi, Chiyo-ni: Woman Haiku Master, Charles E. Turtle Publishing, 1998, p. 26.