În acest număr publicăm un grupaj semnat de autori care activează în cadrul unui cenaclu online, coordonat de Christian W. Schenk – „Cenaclul Poetic Schenk”. Christian W. Schenk afirmă că „este primul cenaclu online (care se numeşte şi „cenaclu”)”, are nişte principii de funcţionare interesante, a intrat în al patrulea an de activitate şi este deschis 24 din 24 de ore.

 

Niculina OPREA

Pictură pe ape

Pe fruntea timpului, César Moro a pictat viaţa,

viaţa în interiorul căreia a pus poezia să cânte,

să suspine,

să plângă,

să aleagă între cei dragi iar poezia îşi murmură

întristarea odată cu zborul păsărilor

deasupra valurilor înspumate,

odată cu promisiunea femeii-peşte

că îşi va arunca solzii

tot mai departe

de ţărm

 

femeia – peşte şi pasărea – peşte

 

da, femeia – peşte şi pasărea – peşte sunt eu…

 

Pe spuma valurilor

cu sângele lui m-a pictat César Moro,

m-a lăsat să-mi aleg iubirile între apă şi cer,

între cer şi pământ,

între pământ şi stele dar nici Calea Lactee,

nici Carul Mare nu mai sunt ceea ce au fost –

 

prin venele mele tot mai des

corăbiile rătăcesc drumul

spre casă.

 

Adrian VIZIREANU

Terra dacica aeterna

Pribeagă mi-e lumea, un orb în toiag,

cărarea-i o umbră prin codrii din vis.

Se-nalţă din mine pădurea de fag,

cu lupii în haită, vânează Bendis.

 

Călăreţii furtunii fulgeră-n nori,

armate de ploi în cer se adună,

curcubeie dansează hore-n culori,

hohotul morţii devine lumină.

 

Fii Kotysei aleargă prin mine,

prin brazda de glie ce-mi arde în piept,

în palma-i Zamolxis inima-mi ţine

şi-n ritmul bătăii, străbuni redeştept.

 

Gebeleizis în zale tună prin munţi,

albi, inorogii se-adapă cu rouă,

prin sânge, călare, bărbaţii cărunţi

îmi zboară în vis spre luna cea nouă.

 

Apune în piatră soarele-n Sarmis,

Derzelas adună nopţi în ulcioare,

cucuta nechează şi timpu-i ucis,

stele se sting înecate în mare.

 

Visez şi din trup îmi renasc vechi cetăţi,

andezit reînvie lumea din disc,

trecut şi prezent se-ntregesc jumătăţi,

în ceţuri dorm zeii pe-al muntelui pisc.

Se mişcă lumina prin timpul din noi,

răsare şi-apune o lume de dor,

în veacul ce vine şi cel de apoi,

străbunii sunt vii, niciodată nu mor.

 

 

Ovidiu OANA-PÂRÂU

Alutus

Lui nu i-am spus: mă alungase timpul

Furându-mi nedorita despărţire,

Dar l-am păstrat ca sacră tăinuire

A ţării Tula, râu lângă Olimpul

De creator zidit, un stei pe zare

Şi-o palmă de pământ de El sfinţită,

O Atlantidă-n veci împărăţită

Prin veşnicia apei curgătoare.

 

Mă-ntorc din când în când să mă inunde

Cu basm ştiut doar de loc sfânt şi astru,

Pe maluri străjuite de jugastru,

Să-i tălmăcesc tăcerile din unde.

– Pe locul tău, şedea pe vremi, Troianul!

Eroul Atlas, uriaşul care

A sprijinit Pământul pe spinare.

Iar la doi paşi, spre munte, stă divanul

 

Minervei, loc prea mândru de odihnă,

Zeiţa niciodată temătoare.

Mergea-n Munţii Perşani la vânătoare,

Iar seara-şi dobândea clipa de tihnă.

Sus peste deal e Şona. Guguieţii-s

Case de veci frumoaselor lui fete,

Deplânse-n primăveri de violete,

Prin lacrimi reci din roua dimineţii.

 

Târziu, câmpia unduia cu macii

Pătând cu sângeria floare grâul

Ce-a străjuit, peste milenii, râul

De apă vie, leagăn pentru dacii

Învederaţi stăpâni peste grădina

Întinsă împrejur sub Axa Lumii,

Stăpâni pe ei şi rodnicia humii,

Iar ţie, drepţi strămoşi şi rădăcina!

 

 

Ion SORESCU

Nelinişti

Ochii-ndreptaţi a rugă spre stele

Chip de-o tristeţe ce muşcă din mine,

Suflet golit rătăcind printre ele.

Şi parcă e rău şi parcă e bine.

 

Trupul te arde cuprins de dorinţă

E din jăratec ce sfârâie-ncins.

Gândul aleargă a neputinţă.

Şi parc-ai învins şi parcă te-a-nvins.

 

Gura striveşte cuvânt nerostit.

Inima râde sau plânge, nu ştii

Nu poţi să crezi că e un sfârşit

Şi parc-ai pleca şi parc-ai veni.

 

Contrast de culori e lumea în care

Totul se mişcă purtat de Cuvânt.

Şi demoni şi îngeri, braţele tale.

Ce bine că eşti, ce bine că sunt.

 

 

Ileana POPESCU BÂLDEA

Album

erai cam mic amice tăiai furnici din lemne

cu fierul care-n palmă ardea ciuperci de lut

privirea-ţi peste umăr şi ochii-ţi plini de sete

făceau furori prin gânduri cuvinte sau năluci

 

erai cam mic amice doreai un drum spre stele

bătătorit de alţii cu vârfuri sau bocanci

minciuna o-ascundeai în nasturi sau mărgele

în vorbe goale pline de şmecherii cu sfanţ

 

erai cam mic amice un coate goale poate

ce-şi rezema în deget nimicul din cuvânt

urzit cu dibăcia lingăului de scaun

postat oriunde-n lume pădure sau în vânt

 

erai cam mic amice dar braţele-ţi vânjoase

strângeau de peste tot monede sau uitări

le-înghesuia sub talpă privire sau sub frunte

şi te-înălţa cu ele strivind privighetori…

 

… din casă sau din stradă din orice te-ajuta

să te ridici maimuţă să uiţi de starea ta…

erai cam mic amice şi distrugeai lumina

ce-ţi ocrotea ţărâna din sânge şi din Vina –

 

de-a fi ce nu poţi duce, de-a duce ce nu eşti,

străin printre cuvinte, străin între poveşti.

 

 

Adina VELCEA

Monorima minciunii

Mi-e frig şi mi-e toamnă, mi-e ger în cuvânt,

Privirile-mi arse se zbat la pământ,

Altarul iubirii, altarul cel sfânt

Se năruie-n lacrimi, se clatină-n vânt.

Trădarea mă muşcă cu colţii de fier

Din carnea ce-ascunde un petic de cer

Născut din speranţe şi vise ce pier,

În noaptea din mine, nimic nu mai sper.

 

Apar din adâncuri sordide şi cresc

Regrete fictive cu-aspect de firesc,

Mascate în zâmbet în juru-mi zidesc

Capcana uitării cu laţul ceresc.

 

Sub gratii erupte din dorul candid

Privesc către lume cu chipul rigid

Cum totul se pierde în spaţiul lucid.

Mă-ntorc în visare şi-n mine mă-nchid.

 

 

George TERZIU

Linia imaginară

Când am tras acea linie imaginară

Toţi câinii din oraş au început să latre

Toate bunicile au încremenit cu nepoţii de mână

La birtul din colţ zeii au ieşit plictisiţi la o bere

Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară

Sau să-i fac să se iubească nebun

Dar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă

Aşa că dimineaţa asta e o dimineaţă tristă

Banală, plictisită, nici măcar nu merge la şcoală

E vacanţă şi totul e asemenea vacanţei

Singura preocupare sunt fenomenele normale

Cum ar fi privitul în ochii minţii

Şi mersul pe catalige

Pentru a analiza lumea de sus

Când am tras acea linie imaginară nici nu am ştiut

Că doamnele visează la iubirea veşnică,

Când eşti copil te uiţi după fetiţe

Când eşti bătrân te uiţi după doamne-doamne,

Pentru o doamnă am oprit odată apele şi munţii

Am oprit poeţii şi criticii literari

Am oprit câinii să latre

Ea m-a lăsat să-i pup mâna

Care brusc s-a ofilit şi doamna a murit curând

Toate femeile sărutate de mine se ofilesc

Apoi se întristează şi mor devreme…

 

Mihai HORGA

Odă poeziei

O, dulce miez al poeziei

Din tine, să mă-nfrupt – visez

Punând sub vraja fanteziei

Idei, ce prin cuvânt sculptez

Dar, până să ajung la miez

Zidind la versuri, însetat

Amara coajă îţi forez

În ritm şi-n rimă-ncorsetat

Ca un ocnaş cobor în mine

Şi mă înham la greu supliciu

Creaţiei să-i pun rubine

Infim e orice sacrificiu …

 

Silvana ANDRADA

În alb pe alb

Pictez cuvinte pe albul dintr-un pur poem,

Un peisaj de iarnă ninsă-n sărbătoare,

În jurul pânzei, într-o lume muritoare

Trec oamenii săraci iar pentru ei mă tem,

 

Mă tem că n-am culoare albă pe paletă,

N-am arta de-a le plăsmui măcar o pâine,

Căci dacă ieri nu am putut, nu pot nici mâine,

În lumea-mi mult prea siberiană de ruletă,

 

Trec oamenii întunecaţi şi oamenii pustii,

Cărora culorile le-au fost deja furate,

Contururile trupurilor mult prea tremurate

Sunt cele care-n lumea lor ucid copii,

 

O inspiraţie plină mă îndeamnă spre lumină,

Atâta alb am scurs în sângele muririi

Încât l-am transformat în fulgii fericirii

Pe crucea vieţii fără jertfă, fără vină,

 

Pictez în alb pe alb, în calmă disperare,

Pictez doar alb apusul, alb şi răsăritul,

Pictez în alb micimea chiar şi nesfârşitul,

Repar cu alb tot ceea ce-a rămas fără culoare.

 

Naivă mi-e pictura, se scurge peisajul

Pe gândul meu de bine, ca o clepsidră vie

Aici, acum şi până în prag de veşnicie

Visez un alb prea alb…, din negru am curajul.

 

Nicolae NISTOR

Cafeneaua din mahala

Ne căută, uneori, speranţele într-o cafea,
în care se ascund secretele în zaţ
ne drămuim iluziile în trista cafenea
în care ne înjură beţivii fără un sfanţ
ce nu suportă bărbaţii rătăciţi în frac
ştie lumea cum măreţia cade în uitare.
Ai fost cândva un om ce n-avea trac,
ce arunca bani pe şampanii, printre picioare,
şi căutai neiubirile rătăcite în parc,
un mare trist, însingurat, se ascundea acolo.
Astăzi, te mulţumeşti cu strada asta,
uitată, ce-i veselă şi tristă, omenească,
cei mai mulţi nu vor s-o părăsească,
o lume în care fericirea are drame
pe care niciun filosof nu poa’ să le destrame.
Nici în cafea nu vei afla cum poţi schimba
haina de lux pe una ieftină, de mahala,
cu florărese vesele şi durdulii,

la colţ de viaţă şi de stradă,
copii care se joacă, plăcinte expirate,

limonadă-ad hoc,
un cinematograf rulând un film de altădată,
femeile ce, parfumate obişnuit, dansează,
şi multe cărţi descojite la anticariatul din şopron,
merită să arunci fracul şi luxosul palton,
merită, uneori, să te întorci să redevii ce-ai fost,
un vesel om, simplu, şi liber, şi frumos!