S-a făcut mereu asociere între oameni şi stelele cerului, ca şi cînd oamenii ar fi stelele văzute de pe pămînt, iar stelele oamenii văzuţi din cer. În credinţa populară este înrădăcinată ideea că atunci cînd o stea cade, moare un om. Dar şi specialiştii vin cu date privind naşterea şi moartea unor stele, aşa cum se întîmplă în lumea oamenilor: „Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Pînă ce pier” (Stelele-n cer). La fel cum în jurul unor stele mari gravitează altele mici, după modelul din sistemul solar, şi pe pămînt în jurul unor spirite alese gravitează neamuri întregi, aşa cum se întîmplă şi cu Mihai Eminescu. De aceea ziua aceasta este dedicată atît lui cît şi culturii naţionale.
Viaţa, ca şi lumina, este fără sfîrşit. Din timp se trece în eternitate. De aceea pe lîngă naştere există şi renaştere, iar la Eminescu în Mai am un singur dor şi Odă în metru antic despre renaştere este vorba – renaştere întru eternitate. Aceasta conferă spiritualitate şi, prin urmare, perenitate operei eminesciene.
Celebrul binom „timpul şi dragostea”. Timpul stăpîneşte în „Şi se duc pe rînd, pe rînd” (Ce te legeni…) sau în „Iar timpul creşte-n urma mea…/ Mă-ntunec” (Trecut-au anii) – timpul care transmite un sentiment de singurătate; iar în versurile „Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri” (O, rămîi…) timpul este luat în stăpînire, prin iubire, devenind eternitate – „Timpul mort şi-tinde trupul şi devine veşnicie” (Scrisoarea I). Iubirea este răspunzătoare şi de ieşirea mea din „cercul strîmt” şi de opţiunea pentru „marginea mării”; prin iubire învăţăm să murim cotidian pentru a renaşte în eternitatea din noi. Căci între toate celelalte făpturi „Numai omu-i schimbător/ Pe pămînt rătăcitor” (Revedere). Unii înţeleg după o viaţă cum se cuvine pe Eminescu, iar alţii niciodată, deşi el vorbeşte pe înţelesul tuturor.
De ce a scris Mihai Eminescu Luceafărul? Pentru a demonstra că rolul poetului în lume e de a o întoarce pe aceasta în cuvînt, adică acolo de unde ea a purces.
Trăind în lumea aceasta vederea ne este blocată de o mare îngrămădire de obiecte materiale aduse de ape mari într-un iureş asurzitor, de după care nu se mai vede nimic. Este aceasta expresia amputării vederii omului, cînd acesta se vede numai pe sine şi consecinţa imediată e diminuarea dramatică a calităţii vieţii. Este cea mai străină sufletului meu dintre lumile posibile, este, dacă vreţi, „neagra străinătate” din Doina lui Mihai Eminescu. Şi n-ar fi deloc greşit ca Doina lui să fie înţeleasă şi în această cheie.
Iată cîteva perle formulate despre Mihai Eminescu şi opera sa transmise din generaţie în generaţie în numele adevărului:
- a) nemurirea marelui poet ţine de cei care-i vor citi opera. Aşadar nemurirea este temporală;
- b) marea din” este Marea Neagră;
- c) zidul de la Rovine din Scrisoarea III se vede şi azi;
- d) moartea din Odă în metru antic este curată sinucidere.
„Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi” (Eminescu, Epigonii) înseamnă „Deşertăciunea deşertăciunii, totul este deşertăciune” (Eclesiastul).
Între cuvintele goale „ce din coadă au să sune” şi cele care „exprimă adevărul” (Eminescu) noi alegem fără îndoială pe ultimele. Primele sînt urmarea unui meşteşug, iar celelalte a inspiraţiei. Asta o şi spune Nichita Stănescu atunci cînd compara pe unele cu roata şi pe altele cu aripa: „Roata se învaţă, cu aripa te naşti”. La Nichita Stănescu cuvintele se ordonează după liniile de forţă ale unei viziuni de geniu în ce priveşte comunicarea pe pămînt, devenind „necuvinte”.
Talentul este o sensibilitate specială care cheamă lucrurile înalte, iar inspiraţia este un „moment” în care lucrurile înalte se revelează celui talentat. Asta nu e greu de înţeles, important e să ştim care sînt lucrurile înalte şi de ce sînt ele aşa. Că dacă considerăm lucrurile efemere ca fiind şi înalte atunci şi talentul şi inspiraţia rămîn sub semnul întrebării.
Faptul că Eminescu a scris o singură carte de poezie este un argument pentru nevoia noastră de despovărare. Se regăseşte aici adevărul din adagiul latin „Non multa, sed multum”.
Nichita Stănescu spune despre Mihai Eminescu aşa: „Eminescu este propria sa operă, iar faptul că a şi existat ca om aproape că e ceva în plus”. Într-adevăr, scriindu-şi poezia marele poet se mută încet în cuvinte (că doar „La început era Cuvîntul” – Ioan 1,1), trecînd astfel în cartea nemuririi neamului nostru. Şi-atunci să ne mai întrebăm ce sînt cei 39 de ani de viaţă, pe care a dus-o aici pe pămînt, în raport cu nemurirea sa? Nimic, pentru că din perspectivă atemporală naşterea şi moartea omului sînt evenimente simultane, suprapuse într-un punct.
Iubind pe Eminescu iubim de fapt nemurirea şi cine iubeşte nemurirea are toate şansele să devină şi el nemuritor. Am ajuns la o răscruce unde se întîlnesc opera eminesciană cu doctrina creştină. Moartea din poezia Mai am un singur dor, ca şi cea din Odă în metru antic, este aceea a bobului de grîu care aruncat în brazdă nu poate aduce însutită roadă pînă nu moare mai întîi. Marea, tot de aici, este lumea, iar marginea mării este ţărmul ei din cer, ieşirea din cercul strîmt, adică punctul terminus al evoluţiei noastre spirituale.
Dacă ţinem cont de faptul că poezia Mai am un singur dor a fost publicată cu şase ani înainte de ieşirea definitivă a poetului din lumea asta, ne îndreptăţeşte să spunem că Mihai Eminescu s-a născut plecînd. Încă un element, pe lîngă altele, care-l face de înţeles pentru plecarea lui prematură – exemplarul de lux al tuturor plecărilor.