Valentin TUDOSĂ

 

I

niciun semn

de la aceea supusă vântului

care ne-a lăsat tineri

în voia ispitei

cea cu pene-aurii

nici ieri nici astăzi ne-am grăbit

amăgiţi de uşurinţa cuvintelor năvalnice pe

drumul acestui ţărm de sus să repetăm

că înţelegem cum au repetat

cu fiecare tresărire a valurilor

atâţi visători în lumina

rece a stelelor cu care şi noi călătorim ori

supuşi  şoaptelor din somnul greu

al seminţelor ce

ne ţintuiesc de propriile gânduri

prin taina sevelor şi-a rostirii să

aşteptăm simţind cum

ne cresc

crengi  şi frunze şi flori

mândri printre alţi oameni şi ei înfrunziţi în

duminica noastră a arborilor un

semn de la aceea ce ne priveşte

poate din cer în ochiul hulpav  în care

în haina purpurie  gloriei

şi noi ne vom pierde învinşi

 

II

după câteva încercări a-nceput

să zboare nu prea sus doar puţin

mai sus de salcâmi peste uliţele

pline de oameni care-l priveau cu

mâna streşină la ochi să nu-i

orbească soarele şi de-aceea n-a mai

zburat o vreme decât când

soarele scăpăta puţin

pe după siluetele lor înalte pentru

că şi ei se făceau tot mai înalţi

când e încă lumină

pentru tot satul să vadă cum

zboară dar nu ca oamenii pe urmă

într-o dimineaţă s-a

înălţat sus sus de tot încât

toţi se uitau cu mâinile streaşină

la ochi dar nu-l vedeau si

se-ntrebau unde e unde e uite-l

acolo sus nu e el şi stăteau

aşa cu ochii în cer în ziua perpetuă

cu mâna streaşină la ochi

flămânzi şi săraci şi nu-si

coborau ochii decât

când murea dintre ei în sat câte unul

 

III

pe acesta l-a găsit la fântână cu

calul se cunoşteau si-au venit

şi alţii mai mari mai mici mai

prietenoşi cu vitele întârziind

soarele ca şi–cum am văzut-o la

marginea lanului era chiar

în partea aceea o vezi

n-o vedem nu se vede au spus

ceilalţi priviţi şi atunci

unul dădu la o parte cu mâna

câţiva copaci de la drum si-atunci

au împietrit cu toţii şi-n

tot timpul acesta calul n-a spus nimic a

dat doar din cap zornăindu-şi

lanţul prin praf şi-au rămas

acolo-mpietriţi se făcuse

noapte se făcuse zi se făcuse

toamnă şi nu se mai auzea nici

zornăitul lanţului ei numai

nechezatul acela din cer

 

Din Douăsprezece poeme întru slava grădinii cu paiaţe

Ticu LEONTESCU

Pe uliţe pustii

Vedenii cerești,

revelau pe pământ

planul cel sfânt.

Arhanghelu-n pridvor –

ceresc  emisar vestind…

Buna Vestire.

Umplută de har,

de toţi preafericită,

Maria cânta.

Iosif, logodnicul ei,

printre-ai pădurii copaci,

un măr domnesc era.

În Betleemul din Iuda,

alt Soare – Isus –

din iesle răsare.

Păstorii, turmele veghind,

cor îngeresc aud cântând –

întâiul colind.

„Noian de slavă sus în cer,

troian de pace pe pământ”.

Iosif tace transfigurat.

În braţele Mariei culcat,

Pruncul visează o… Cruce!

Uimiţi, păstorii zăresc

blândeţe de Miel,

pe chipu-I regesc!

Pe cerul Iudeii,

urmând Steaua din Iacov,

magii iau lecţii de… astronomie.

Marelui Irod,

beţia puterii, minţile furându-i,

beţie de sânge ceru.

La ordinul său,

haini călăreţi au întrerupt

prin curţi inocentul joc.

Pe uliţe pustii,

doar mame despletite,

în cernite straie.

Mama mamelor – Rahela

cu plânsu-i nealinat spăla

însângerat caldarâm.

Clopotul Ramei –

glas de-aramă clopotind –

plânsu-i plânguind…