Către sus

 

Aş fi nefericită să nu fi pus

în poeme acele muzici şi culori

cu care s-a contopit uneori

sufletul meu către sus…

 

„Carmina Burana”

cu Orf cel bun de adâncit rana,

„Concertul de Aranjuez” pentru pansat,

Manuel de Falla înteţind focul iscat,

Enescu, însufleţitorul pentru scrum,

Rimski Korsakov purtându-l pe-al apelor drum,

Grieg, bun de spânzurat  într-al lunii hallo,

ca să mă coboare-n arginturi Lalo…

 

De-aici, până la paftalele

filigranate ale lui Klimt,

cel ce mi-a transformat porii

în ochi care simt,

pentru jocul fără egal

de-a  Marc Chagall

cântând pe acoperişuri sau în zbor,

să-i respir pe Miro

şi Kandinski multicolor,

să haicuiesc după Utamaro,

gheişă contemporană,

să sorb din Dali fum,

să-mi aflu în Picasso hrană,

a fost cel mai simplu drum

să  nu fi luat

măcar un pic de la fiecare,

în numele iluziei scrisului,

a hoţiei lui cinstite

sub îngăduitorul, orb soare…

 

Despre caii verzi

Computerul s-a blocat,

hârtia s-a scumpit,

de aceea scriu acest poem

pe spatele unor poezii

tălmăcite din Mesut Şenol, un confrate…

El nici nu ştie asta,

dar între poeţi se poate…

 

Cai verzi pe pereţi –

rup sigilii, peceţi,

dau gândul înapoi

spre o  mansardă de pe Arbat,

unde îndrăgostitul bărbat

al Bellei Ahmadulina, din care

iarăşi am tălmăcit într-o suflare,

adică m-am tradus,

decorase tavanul cu poemele ei

ţintuite-n piroane, sus, sus…

Ea n-a fost de găsit,

n-avea chef să fie tradusă,

doar ea pe cei pe care i-ar fi iubit…

Dar era de citit neapărat,

cu văzul spânzurat,

cu sufletul spânzurat

într-un tavan pe Arbat…

 

La Lisabona n-am ajuns,

m-a purtat virtual computerul

tot pentru că s-a scumpit hârtia,

dar ecranul mi-a îndatorat sufletul

adulmecând poezia,

cu pensiunea ieftină unde a zăbovit Pessoa,

cel cu mai multe identităţi,

ca să nu ştie nimeni unde-a trăit,

pe cine-a iubit,

unde şi-a scuturat roua…

Dar în “Aqui viven o poeta F.P.”

o cameră are în chip de tapet

poemele lui cu absconse francheţi…

Cai verzi pe pereţi!

 

Chiar într-o redacţie de lângă Primărie,

în Bucureştiul murdar,

era iscălit pe albul din var,

poezie de poezie, un talentat contemporan –

Liviu Vişan…

 

Eu,

ca să nu-mi simt versul plebeu,

l-am înnobilat în caligramă,

o găselniţă care nu se mai poartă,

fiindcă cere încă o artă,

să justifice pusul în ramă.

 

Cai verzi pe pereţi!

Bieţii poeţi…

Scriu pe unde apucă,

îşi transcriu sufletul pe tavan,

îşi zăgăzuiesc dorul de ducă

în ireala Poeziei cătuşă,

transcriindu-se pe pereţi,

pe ferestre, pe uşă,

pe tot ce se-nchide,

pentru a se deschide,

despre tot ce proslăveşte,

dar viaţa desfide,

şi stăruie, stăruie, stăruie

zidind noaptea ceea ce ziua se năruie,

pe aer, pe apă,

pe râs, pe “a plânge”,

iscălindu-se cu propriul lor sânge,

adică versul curs în poeme,

adică sângele verzilor cai,

să mai existe încă o vreme,

să traducă faustic “Clipă, mai stai!”