„Après moi le déluge”… După mine  potopul (Ludovic XV)

Îmi spuse regele în şlapi şi cu turban din şerpi,

Cu o ţigară în gura sa de caracatiţă flămândă,

Dar nu mai apucă să facă nici un salt de circ, în timp

Căci sângele i se închegă cu fum pe limbă.

Şi iată că sfârşitul vieţii lui îndestulate,

Se frânse brusc

şi n-apucă să facă sex cu menajera

Şi nici să scrie măcar un rând d-adio

lui Dante sau Boccaccio.

Rămase în istorie doar pentru şlapii săi celebri

cu care păşise

Peste păcatele vieţii cu lăcomia

unui tiran certat cu lumea…

Între Cer şi Pământ…

Iubito, sau asistenta mea de moarte apropiată,

Îmi rupi petale de suflet nedestăinuit nopţii păcatelor lumeşti,

Spre a-mi prăda polenul visului meu de desprindere

Între Cer şi Pământ,

Un zbor, din care – aş vrea să ţină o veşnicie –

Voi cade bătrân şi leucemic în mare,

Nu departe de ţărmurile insulei Andros…

Spre a deveni statuie antică,

Păzită cu alge şi peşti multicolori…

Şi nu am nici timp suficient, de acolo,

În reflexele valurilor cerului apei nesfârşite,

Să desfac cu lama cuţitului de lumină,

Scoici de argint, la nesfârşit, spre a găsi

Doar în una, în cele din urmă,

Perla Vieţii fără de regrete şi fără de pierzanie…

O tragedie pariziană – 2015

Ra ta ta, ra ta ta,

Tuşi răguşit Kalaşnikovul

La Moulin Rouge,

Drept în corsetele

Puse în şpagat,

Pe geana păcatului…

Iar când am finalizat actul

Asudând de plăcere,

Te-am alintat mimând reproşul:

–   Păcătoaso…

–Da, dar păcatul e dulce…

Mi-ai spus,

Şi la asta,

Crăpă icoana pictată

Pe sticlă, acoperindu-ne nudurile

cu cioburi-oftat…