Prin lecturarea volumului La porţile iubirii, semnat de teologul (preotul pofesor) Vasile Simon, putem afirma că sîntem pe terenul unei lirici diferite de cele cunoscute în general în literatura beletristică – lirica transcendentului cu accent pe divinitate. Mari teologi din perioade istorice mai îndepărtate, cît şi din perioada interbelică, au creat precedentul, pentru a fi întrerupt cu brutalitate de perioada comunistă. Între predecesori îi vom aminti cu veneraţie pe Nichifor Crainic cu a sa „Nostalgie a Pradisului” şi, cu mult timp în urmă, secolele IV şi V, în perioada formării şi consolidării creştinismului, pe Aureliu Augustin şi Paseudo-Dionisie Areopagitul, pe Vasile cel Mare ş.a.
Temele şi simbolurile care fac obiectul poemelor lui Vasile Simon, circumscrise în orizontul esteticii creştine, sînt prefigurate în linii mari la gînditorii invocati. Scrierile lui Pseudo- Dionisie Areopagitul sînt rezultatul interpretării textelor lui Plotin cu privire la teoria emanaţiei (în care prima dată se diferenţiză calitativ tipurile de existenţă) şi se găsesc în Corpus Dionisiacum. Acestea se ocupă de frumos ca unul din atributele lui Dumnezeu -Frumosul arhetipal, din care se desprind interpretări despre Natură, Cosmos, Om, morală etc., pentru ca ceva mai tîrziu şi Aureliu Augustin să se preocupe în Confessiones de Doctrina iubirii.
Pentru epoca noastră, inspiratul Nichifor Crainic va fi cel care, plecînd de la bogata moştenire a creştinismului bizantin, va elabora concepte şi simboluri, puse în acord cu viziunea modernă despre existenţă şi artă, ca: Ideea revelaţiei naturale cu frumuseţea naturii, în care intră şi viziunea cosmică; Negativismul modern; Teologia şi estetica cu orientare spre Sensul teologic al frumosului şi sublimului, implicit drumul spre poezie etc.
Cîntec la Porţile Iubirii este de fapt o metaforă creată şi folosită de autor pentru a-şi exprima gratitudinea faţa de Marele Creator într-o formă penitentă, interogînd, totodată, divinittea şi asupra unor îndoieli personale, fie provocate de viaţa duală a omului, fie de logica transcendentalului, care uneori îmbracă forme paradoxale pentru o fiinţa angelică – ce vrea să trăiască într-o lume fără de prihană. Prin poemele care alcătuiesc placheta sa, Vasile Simon converteşte, prin sensibilitatea sa aprinsă, în plan poetic, interogaţiile asupra existenţei, uneori cu „răspunsuri” spontane reieşite din viziunea sa doctrinară. În Psalmodie, cu vădită smerenie, cultivă starea de pioşenie: „Adînc de cuvinte/ Le pipăi în minte/ Citesc din Scriptura/ Sacră a lumii/ invăţătură… Pleoapele grele/ Se-nchină şi ele./ Mâini împreunate,/ În smerenie, adînc/ aplecate”. sau în „Semnele Tale, rănile mele”, poate mai mult ca oriunde, se identifica cu suferinţa nevinovată a Mântuitorului:” …Că semnele Tale/ Sînt răni pentru mine/ Şi teama din adîncul inimii mele/ Este ubirea din Tine./ Privesc cu durere/ semnele Tale,/ Mă-ncumet să-ţi multumesc;/ Le pipăi pe ale mele….”
Aşa cum se constată de-a lungul volumului, iubirea are două dimensiuni, una de metafizică transcendetală, cealaltă fizică şi vizează în oarecare măsură lumea pămîntească – desigur in dimensiunile canoanelor creştine, aşadar, iubirea în două sisteme de referinţă. Iubirea de Dumnezeu şi tot ce în genere transcende lumea materială, constituie obiect al adoraţiei divine şi formă a iubirii transcendentale. În poemul Lupta aştrilor, cosmicitatea este altfel percepută de fantezia poetului teolog decît se obişnuieşte în sistemul lumesc: „Alunecă pe cer o stea/ Şi-n urmă-i fulger de lumină,/ În Ochi, luminile din ea/ Unite-n steaua cea divină/ …Tăcerea nopţii tot suspină,/ Iar susuratul de pe cer/ E cînt din steaua cea divină,/ Picuri, lumină şi mister./ …Oceanul ochilor albaştri,/ Cînd cele două stele pier,/ Se-ncunună printre aştri,/ În Univers, fagur de cer…” Sau, aceeaşi viziune, dar într-o altă formă privind lumina in Psalm euharistic: „Coboară din cer aurita lumină,/ Pe aripi de heruvimi – serafimi;/ S-aude-o cîntare zeiască – lină;/ Se zguduie-n pămînt mii de inimi/ ….Pe pînza cu moaşte de sfinţi,/ Întins stă sfîntul Prea iubit./ Cu ochi de jale, Tu îl alinţi,/ Privind la acul morţii tocit” …Desfăşurarea viziunii cosmice continuă într-un stil apocaliptic cu Într-o stea: „Din cer străbat precum un far,/ Sclipesc lumini de aur./ Cad pe pămînt bucăţi de jar,/ Cu gure mari ca de balaur. / Se pierde-n grabă o lumină,/ Cu ochii-n lacrimi de durere;/ Se zbate-n noaptea cea senină;/ E Steaua mea făr’de putere… / Săraca Stea, blînd luminată ! Ar mai fi strălucit o noapte,/ Cu mii de aştri dimpreună,/ Nici gîndul nu i-a fost de moarte.”
Poetul, străpuns de anumite îndoieli, nu se aruncă in surprinderea tainelor iubirii terestre decît după ce, în urma unui dialog imaginar cu divinitatea, „clarifică” unele aspecte paradoxale ale existenţei. Unul ar fi, de ce Marele Creator nu a început Creaţia lumii cu moartea!? idee surprinsă în poemul Început, Nimic (paradox). Autorul nu ia în calcul o posibilă diferenţă dintre logica divinităţii şi logica omului! „De ce ai început cu viaţa spre întuneric/ Şi nu cu moartea spre lumină?/ Căci este-a atinge scump jertfelnic,/ Spre a săvîrşi din moarte zi lumină……/ M-ai construit din sacra Ta ţărînă,/ Ca să devin ce la-nceput am fost,/ O pulbere de vînt mînată către Lună,/ Cu ochi de stele-n lumea fără rost…../ Dacă lumina aş fi cunoscut,/ Cînd marea m-a îmbrăţişat,/ Născut din bulgăr sfînt de lut,/ Din trup aş fi ieşit nesfîşiat.” Din frumuseţea şi profunzimea gîndului teosofic în veşmînt literar-artistic, în interogaţia retorică a poetului, răzbate şi un gînd trist de negare chiar a „logicii” creaţiei divine: lume fără rost, sau întrebarea: de ce s-a început cu viaţa, şi nu cu moartea? Sau: de ce am plecat din ţărînă, ca să ajungem tot în ţărînă?!
Astfel de interogaţii, avînd un şarm ludic, sînt justificate în logica poeziei teologale, sau într-un fel de paralogică metafizică, construită după alte criterii şi cu alte valori de adevăr în diegeza poetului. În lumea pămîntească însă, explicată prin sistemul ştiinţelor, acestea sînt lipsite de sens. Moartea este percepută ca o nonexistenţă, ca un repaus absolut. Nonexistenţa nu poate genera existenţă, şi cu atît mai mult o existenţă vie, deci nici mişcare, ori fără mişcare, nu exista viaţă şi nu avem ce „inversa” cum cere poetul. Chiar moartea nu se justifică decît dacă ceva, un dat, există şi apoi sfîrşeşte într-un lanţ cauzal, altfel e un joc de termeni, o simplă speculaţie metafizică într-o exaltare parmenidiană.
Se pare că aprehensiunea faţă de „lumesc” a mai fost întucîtva învinsă, mai ales după ce poetul s-a explicat îndeajuns în viziunea sa transcendentală, ca un fel de mărturisire de credinţă. În această ultimă parte îşi dezăluie treptat sensibilitatea lumească, începînd cu poemele Poame, Pustie, Născuţi pentru iubire, Te vreau sau Una-i jumătatea: „În lume-s zeiţe-femei,/ Nurlii şi darnice cadîne,/ Nu-ţi poţi alege tu ce vrei,/ C-acolo sus e scris cu cine…../ (nuanţă fatalistă n.n) Fecioare scumpe, ochi de miei./ În răsăritul dimineţii,/ Rămîi cu florile de tei…../ Calcă prin cer subţirică,/ Cu părul de stele vîlvoi,/ Zeiţa lumină din scoică/ Ce-aşteaptă nuntirea în doi……/ Cu faţa-i sărută înaltul,/ Vîntul ce vrea să o prindă,/ Ascunsă de-un nor sau de altul,/ În braţe, pe veci s-o cuprindă”. După o uşoară plutire în zona sensorialulu material – sursa păcatelor, poetul simte nevoia de a se întoarce repede la serafic. Totuşi, tentaţia, curiozitatea sau poate chiar obligaţia misionară, îl îndeamnă pe poetul teolog să rămînă şi în arealul lumescului, să-l deruleze cu precauţie şi să-l sancţioneze moral, atunci cînd nu intră comod în logica sa, ca în Spectacol: „Se trage cortina,/ Jocul începe./ E goală tribuna,/ Dar cine pricepe ?… / Sună din trîmbiţe,/ Pe sunet coboară/ Ostaşii cu suliţe,/ Cu focul de ceară…../ În văzduh, bulgări,/ Rîuri de foc şerpuiesc,/ Se-aprind către zări,/ Apusuri, ceruri vuiesc.”
Coborînd în zona sublunară, poetul ne reţine atenţia şi cu o frumoasă descriere a naturii, Furtuna: „În goană, norii se adună,/ Se zbat în văzduhul încins,/ Mugesc trăsnete în spumă:/ Război în cer, pămîntul e-nvins… / Săgeţi de ani lumină/ Se-nfig în trup de zări,/ Se taie-n noaptea plină/ Şi suflă foc din nări…/ Se-nchină la cer pomii,/ Lăsînd roada bogată,/ Din aripe bat corbii,/ Pîndind prada furată.”
Un alt gen de poezie, plăcută autorului, sînt troparele – scurte cîntări bisericeşti de laudă în cinstea unui sfînt sau a unui eveniment religios. Poetul deschide volumul cu o Psalmodie şi continuă cu: Semnele Tale, rănile mele,Tropare; Tropar de îngropare etc., în care groapa sau mortul apar ca un simbol al sfîrşitului, al intrării în timpul repausului absolut. În ultimul tropar poetul: „Zidiţi de El, se-apropie de mine/ Groapa grea şi mormîntul./ Palate zugrăvite de El, Cuvîntul,/ Veşnicesc în Timp. Dar e Timpul/ Cînd adîncul e negru ca fiara./ Se-ncuie-n groapă Dumnezeu./ Cu lanţ de piatră se leagă seara./ Şi seară-i seară glasul Lui de curcubeu,/ Mormîntul lui luminat e şi al meu”.
Din punct de vedere metaforic şi lingvistic, volumul La porţile iubirii aduce în planul creaţiei artistice un plus de prospecţime în poiein (tehnica construcţiei poetice) şi invită cititorul la momente de reflecţie asupra unor tipuri de existenţă diferite, angajează o morală de sorginte metafizic-transcendentală, care îl conduce pe cititor într-o sferă supramundană, mai puţin familiară , dar utilă prin efectele în planul educaţiei morale. Frumosul în dimensiune supraumană, bazat pe un gen de metaforă metafizică, este cultivat constant de autorul poet cu carismă de misionar convins; fumosul divin este subliniat cu reflief devenind vizibil ca gen de frumuseţe vagă dar şi aderentă, potrivit gîndirii kantiene – pulhritudo vaga şi pulhritudo adherens.