Djurdja Vukelici Rozici[1] s-a născut în 1956, în districtul Moslavina, din Croaţia, în fosta Iugoslavia. A studiat liceul şi parte din colegiu în Chicago. Revenind în ţară, a lucrat în Zagreb (unde a absolvit universitatea, studii economice), până la pensionare. Publică haiku de peste douăzeci de ani, este editor la diverse reviste din ţară, redactor şef al revistei „Iris”, specializată mai ales pe lirică niponă, redactor şef-adjunct (secţiunea haiku) la revista „Diogen”, din Sarajevo, Bosnia şi Herţegovina, condusă de Sabahudin Hadzialici. Publică (şi în kajkaviană) şi scheciuri umoristice, aforisme (ţine şi o rubrică de gen într-o revistă locală).
Şi înainte, dar mai ales după ce ne-am întîlnit şi faţă în faţă, cu ea şi cu soţul ei, Stjepan, la Pecs[2], în Ungaria, în 2010, am colaborat cu Djurdja la mai multe proiecte (mai ales la „Kadō”, Review of Euro-Asiatic Poetry, Poetic Culture and Spirituality, dar şi în alte situaţii), am scris în revistele ieşene „Poezia” şi „Convorbiri literare” despre creaţiile sale.
Marius Chelaru: Dragă Djurdja, să începem discuţia noastră vorbind despre meleagurile tale natale din zona Moslavina, despre Ivanić-Grad, plecarea la Chicago şi revenirea la Zagreb, anii de început în ale scrisului…
Djurdja Vukelici Rozici: Locuiesc în oraşul Ivanić-Grad, patruzeci de kilometri est de Zagreb, unde m-am mutat cu părinţii mei cînd aveam opt ani. După clasele I-VIII mi-am continuat educaţia muzicală în Zagreb, cântând la flaut şi pian, scriind poezie şi proză scurtă ca un hobby. În 1972, părinţii mei s-au mutat la Chicago, SUA, ca emigranţi economici. Anii de emigrant au fost o bătălie incitantă pentru studiu, muncă şi pătrunderea în societatea americană. La vremea aceea, celebrându-şi bicentenarul, SUA era o societate foarte deschisă şi oferea oportunităţi minunate pentru o persoană tânără, responsabilă, silitoare şi curioasă. Majoritatea timpului cât am fost în liceu şi colegiu am avut diverse slujbe. Am făcut pauză un semestru, m-am întors la Ivanić-Grad să am grijă de casa noastră, pentru ceva reparaţii la acoperiş. Părinţii mei plănuiau să se întoarcă în Croaţia după pensionare. În acelaşi timp, mi s-a oferit o slujbă interesantă la o bancă în Zagreb, să lucrez la corespondenţa internaţională, şi am dorit să rămân, să intru la universitatea din Zagreb. Am cântat la flaut în orchestra oraşului, care avea, plus corul mixt, cam 120 de membri, am călătorit mult, dând concerte, distrându-ne. Curând m-am căsătorit cu un coleg de orchestră. Acum suntem amândoi pensionari, sunt mândră să spun că avem trei băieţi minunaţi (doi dintre ei sunt fiii mei vitregi), şi suntem amândoi autori de haiku, punem poezia noastră pe muzică…
M.C.: În zona în care te-ai născut şi ai copilărit se vorbeşte dialectul kajkavian? Mi s-a părut interesantă opţiunea ta de a scrie în acest dialect şi lirică niponă, şi epigramă, aforisme. Sunt mulţi confraţi care fac acest lucru? Şi… aveţi cititori?
D.V.R.: Dialectul kajkavian e vorbit de croaţii din Croaţia centrală, Gorski Kotar şi Istria de nord. Oricum, kajkaviana nu e doar un dialect popular, ci a fost limba publică scrisă. Mulţi autori au scris în kajkaviană de-a lungul secolelor (Vramec, Ratkaj, Muhil, Brezovački, Ana Katarina Zrinska, Krleža, Matoš, I.G. Kovačić, Domjanić, Nikola Pavić….). Pe 12 ianuarie 2015 International Organization for Standardization l-a acceptat ca o limbă internaţională, având codul de limbă ISO 639-3 hrv-kay. Croaţia ţine la limbile şi dialectele sale, sunt concursuri de poezie şi proză în dialectul kajkavian (şi în alte dialecte, mai ales chakavian[3], din Istria), în diverse oraşe croate, în fiecare an. Mai bine de jumătate de secol înainte, în Krapina a fost iniţiat Festivalul cîntecului kajkavian, care a prezervat multe cîntece frumoase şi melodii scrise de poeţi croaţi faimoşi, puse pe muzică de muzicieni profesionişti. Încă este printre cele mai populare festivaluri pentru cei de vârstă mijlocie şi generaţiile vârstnice din Croaţia continentală. Un autor din Ludbreg, Mladen Kerstner, a scris scenarii pentru seriale TV în dialectul kajkavian – „Gruntovčani” (Ţăranii) şi „Mejaši” (Vecinii) cu succes incredibil şi largă audienţă, în trecut, dar şi azi, la noile generaţii. Personajele din aceste seriale comice au devenit parte din folclor şi viaţa poporului în zona rîului Drava (în kajkaviană Podravina), din nordul Croaţiei. Şi poveştile şi dramele în kajkaviană se publică şi se joacă pe scenă.
M-am născut în Moslavina de Sud, regiune în care kajkaviana (adusă de imigranţii din Zagorje croată, Podravina şi Prigorje) era vorbită. Familii mari, cu mulţi copii şi puţin pământ au emigrat în Moslavina, la fel ca ţăranii din ţările Imperiului Austro-Ungar în secolul al XVIII-lea. Moslavina, pământ agrar productiv, cu zone înalte ideale pentru vii şi livezi, şi câteva râuleţe care se vărsau în Sava era o zonă nouă şi promiţătoare. Deşi educată în croată, cu mamă şi bunică vitregă născute în Zagorje Croată şi măritată cu bunicul meu (văduv de două ori) ca a treia nevastă, am vorbit mereu kajkaviana. Şi soţul meu vorbeşte şi scrie haiku în acest dialect, şi bunicul său a fost emigrant din Zagorje. Tatăl meu era vorbitor de shtokaviană[4], din Lika. În timpul şcolii mele în Croaţia, dar şi azi, elevii au de a face cu opere literare în toate dialectele de pe teritoriul croat, atât în şcoala primară, cât şi în cea secundară.
Educată în croata standard şi engleză, cu multă dragoste am revenit la kajkaviană, simţindu-o a mea, fiind acasă cu ea, ca şi în croată. Şi după ce am pătruns prin lume cu poezia japoneză mi s-a părut natural, s-a întîmplat firesc, să scriu haiku, senryu şi în kajkaviană. Pînă acum în kajkaviană am publicat un volum de poezie şi unul de haiku şi senryu, Un drum de ţară. Scriu şi proză şi comedii într-un act în kajkaviană, publicându-le periodic. În Krapina, Zagorje Croat, am avut „Haiku Day Dubravko Ivančan[5]”, cu concursuri de haiku în dialectul kajkavian, la fel şi în Kloštar Ivanić. Un număr de autori croaţi de haiku scriu şi în dialectele kajkavian şi chakavian, alţii le vorbesc şi în ţară.
M.C.: Ştiu că publici şi scheciuri umoristice, aforisme (ţii şi o rubrică de gen într-o revistă locală). Călătorind în ţările din arealul fostei Iugoslavia, am constatat o preocupare pentru aforism, autorii fiind „găzduiţi” în diverse reviste. Dacă ne referim doar la Bosnia şi Herţegovina, dar şi la Croaţia, Sabahudin Hadzialici[6], despre care am amintit, este, al rându-i, unul dintre cunoscuţii autori de aforisme. În Croaţia, în afară de autorii bărbaţi, din ce ştiu eu, mai bine de douăzeci de femei publică aforisme. Sunt gustate de cititori acest tip de scrieri, sunt multe reviste/ publicaţii care le găzduiesc?
D.V.R.: Nu cred că am dat încă ce e mai bun în genul aforistic în Croaţia. Şi umorului, în general. Mai e mult de făcut în domeniu, dar apoi, fiecare generaţie de scriitori vor dezvolta astfel societatea în toate aspectele. O veste bună este că între ţările din fosta Iugoslavia cooperarea se dezvoltă în direcţii pozitive. Arta a unit mereu oamenii, şi azi, în era internetului, ar trebui să fie mai uşor ca oricând ca autori din aceste ţări să publice în toată regiune. Diogen face o treabă extraordinară pentru artiştii din regiune.
M.C.: Povesteşte-ne despre istoricul haiku în Croaţia, dar şi despre prezent, despre Asociaţia „Trei Rîuri”, din Ivanici Grad, despre cum a luat fiinţă revista Iris.
D.V.R.: În anii ’60 ai secolului XX, Dubravko Ivančan, poet, translator şi bibliotecar, a publicat şapte volume de capodopere haiku în Croaţia. În valul al doilea l-am avut pe matematicianul Vladimir Devidé, care a publicat 19 lucrări despre Japonia, cultura ei şi poezia haiku, în timpul studiilor sale despre haiku timp de cincizeci de ani. Prima revistă de haiku în Iugoslavia, şi cel mai probabil în Europa, a fost iniţiată în oraşul Varaždin, de prof. Zvonko Petrović, academicianul Vladimir Devidé şi foarte tânărul Željko Funda, în 1977. A fost marea deşteptare în regiune şi o consecinţă a fost că prin revista „Haiku” în care s-au tradus şi publicat şi o serie de „conferinţe”[7] ale lui Devidé, haiku a devenit foarte popular în Croaţia şi în regiune. La concursurile internaţionale în engleză, japoneză, la sfîrşitul secolului XX, haijinii croaţi au fost printre cei mai premiaţi din lume[8].
În oraşul Ivanić-Grad un grup de autori de haiku au fondat asociaţia „Trei Râuri”, dar încă înainte de oficializarea ei organizam anual întâlniri haiku, cu un concurs internaţional şi local, publicând volume comune, în croată şi engleză în Kloštar Ivanić, un loc de lângă Ivanić-Grad. Azi această asociaţie publică revista IRIS (ediţie tipărită) şi versiunea ei engleză online[9]. De asemenea, organizăm întâlniri cu autori de haiku în fiecare toamnă, prin „Festivalul dovleacului”, cu un concurs cu participare naţională/ internaţională, cu sprijinul primarului şi a „Tourist Board of Ivanić-Grad”. Anul trecut am găzduit aproape 100 de poeţi din patruzeci şi două oraşe croate, oaspeţi speciali fiind dl. Ryohei Nakajima, ataşatul cultural al ambasadei Japoniei în Croaţia, şi primarul oraşului Ivanić-Grad, Javor Bojan Leš.
Deşi e o asociaţie mică, într-un oraş mic, reunim poeţi din toată Croaţia, şi avem parte de multă asistenţă şi sprijin pentru haijini, din care amintim câţiva: Boris Nazansky, Duško Matas, Ljubomir Radovančević, Tomislav Maretić, Zlata Bogović, Dejan Pavlinović, Nina Kovačić şi, desigur, cei care au fost Vladimir Devidé, Zvonko Petrović, Zdravko Kurnik, Ružica Mokos, Marela Mimica… De asemenea, afacerişti din oraş, primarul, ţinutul Zagreb ne ajută financiar, aşa că mica noastră asociaţie merge mai departe.
M.C.: Scrii mai multe genuri de lirică de sorginte niponă – haiku, tanka, haibun… Cum ai ajuns la lirica niponă?
D.V.R.: Cînd Darko Plažanin, autor din Samobor, a câştigat prestigiosul Ehime Prefecture first prize 1990, la Festivalul Cultural Naţional, în Japonia, s-a scris în ziarele croate ale vremii. De asemenea, un bun prieten mi-a dăruit volumul colectiv de haiku de la Samobor Haiku Meeting, fondat de Darko Plažanin (1957-2009) şi Milan Žegarac. Astfel, haiku mi-a fost prezentat via oraşul Samobor. A mai fost şi curiozitatea mea, şi aşa s-a întâmplat. Scriu poezie de mulţi ani, studiez şi citesc, scriu şi rescriu, găsind cea mai bună cale de a spune ceva care chiar s-a petrecut, în cel mai simplu şi mai scurt mod posibil – asta a fost haiku pe cale vieţii mele şi sunt recunoscător pentru asta.
Am trimis într-o scrisoare un grupaj din primele mele haiku lui Vladimir Devidé, şi în replică mi-a cerut să le retrimit, dar în engleză. A fost mereu pasionat să răspundă scrisorilor tuturor poeţilor, motivîndu-i şi dîndu-le o mînă de ajutor, promovînd haiku şi punînd oameni în legătură.
Atunci, spre anii ’90 din secolul XX, informaţii despre concursurile şi publicaţiile de haiku circulau prin scrisori din Japonia sau prieteni poeţi de undeva din lume. Şi soţul meu a început să scrie haiku, am devenit membri ai The British Haiku Society, primind „scrisori trimestriale” cu informaţii/ veşti din lumea haiku. Obişnuiam să copii de multe ori informaţii despre concursuri, scurte eseuri şi să le ofer poeţilor la întîlnirile noastre. De exemplu, cam patru pagini de hîrtie au pătruns în lumea lui Božena Zernec, în Krapina, unde ea era la o întîlnire poetică (The Dubravko Ivančan Haiku Day) ca artist, şi 20 de ani după CV-ul ei conţinea un număr de premii internaţionale, patru cărţi de haiku şi haibun în croată şi engleză, inclusiv una de haiku în kajkaviană.
E plăcut să ştiu că, trăind aici în Croaţia,
am fost înţeleasă de poeţi din alte culturi
M.C.: Ai şi o activitate revuistică intensă, din ce ştiu eşti redactor şef-adjunct (secţiunea haiku) la revista „Diogen”, din Sarajevo, Bosnia şi Herţegovina, conduci revista „Iris”, dar şi altele, despre care te rog să ne spui pe scurt.
D.V.R.: Să editez şi să traduc îmi place cel mai mult. Voluntar, am editat revista Haiku, rubrica de haiku din Diogen care a însemnat o mare experienţă, reunind poeţi regiune, în care am coordonat un număr de concursuri popularizînd haiku la „generaţia internet” cu o audienţă mare în lume. Fondînd Asociaţia „Trei Rîuri” în Ivanić-Grad şi revista IRIS, ca redactor şef voluntar, am întîlnit mulţi poeţi croaţi şi am avut mulţi oaspeţi din lume.
E o poveste despre o poetă haiku din Serbia, Izeta Radetinac. Ne-am întîlnit prin Diogen, cînd a trimis primul ei haiku să fie publicat online, după ce mi-a citit rubrica; am văzut o calitate deosebită în munca sa. I-am tradus două din cele mai bune haiku în engleză, le-am trimis la „Kusamakura International Competition”, în Japonia, un concurs prestigios, la care orice haijin vrea să fie premiat. În acel an Izeta Radetinac a cîştigat Kusamakura Haiku Competion! Am plîns amîndouă de bucurie! Nu ne-am întîlnit niciodată în persoană, dar prietenia noastră haiku înseamnă mult pentru amîndouă.
Aş vrea să spun că sunt un mare număr de concursuri în lume. Eu însumi am primit mai multe premii, unele din România. E plăcut să ştiu că, trăind aici în Croaţia, am fost înţeleasă de poeţi din alte culturi, de pildă din România, SUA sau Japonia, mai ales când ştiu că au fost juraţi poeţi deosebiţi. Îmi place să public autori români în IRIS, cu tot respectul pentru munca lor şi poemele reuşite pe care le scriu.
Şcoala Haiku ţine cît viaţa poetului
M.C.: Să ne oprim acum la aspecte mai punctuale legate de haiku, la drumul dinspre kigo la keywords. Cît de apăsătoare sunt aceste „reguli”? Internaţionalizarea haiku a creat premizele pentru lărgirea cadrului discuţiei. Totuşi, te rog să discuţi conceptul pe scurt, şi în ideea că sunt voci care consideră că dacă dăm deoparte kigo şi kidai dispare şi „spiritul haiku”.
D.V.R.: Totul lumea asta e în continuă schimbare, aşa a fost haiku peste secole. Azi, haiku e scris în 58 de limbi, leagă oamenii într-un mod foarte special, şi eu chiar sper că va fi curând pe lista UNESCO cu „Intangible Cultural Heritage”. În pofida numărului mare de autori din lume la acest moment, multor asociaţii, revistelor online şi miilor de volume publicate peste ani, haiku nu e chiar aşa răspândit. Ca editor, promovînd haiku, ştiu că dintr-un grup de noi poeţi care vor începe să scrie şi să studieze haiku, un mic număr vor creşte şi vor deveni poeţi care chiar scriu haiku. Pentru că, dincolo de posibilităţile oferite de internet, trebuie multă muncă, mult studiu, şi nu mulţi au timp, răbdare, interes. Să fii capabil să scrii cu adevărat un haiku bun e ceva cu care te naşti, şi încă mai ai mult de învăţat, şi cere muncă grea. Aşa e în artă, ca în viaţă. Am fost norocoasă să întîlnesc oameni care trăiau în felul haiku, altfel nu m-aş fi întîlnit nicicînd cu poezia haiku! Şi odată ce au descoperit micul poem japonez care ajută oamenii să se exprime pe ei înşişi, să-şi împărtăşească bogata lume interioară şi profunda legătură cu natura, să împărtăşească acel preţios „spirit haiku” cu alţii, ei devin lumini călăuzitoare pentru cei mai puţini norocoşi. Ei scriu haiku splendid, proaspăt şi puternic, adevărat şi mare, neavînd absolut nici o problemă cu nici o „regulă”. Haiku e casa lor. E important să întîlneşti aceşti oameni, haiku curge în sîngele lor, chiar de nu locuiesc în Japonia sau n-au întîlnit niciodată marea cultură japoneză. Îmi pare că haiku este marea lor moştenire, în lumea asta. Cum se întîmplă, numai Domnul ştie şi, poate, savanţii vor găsi odată răspunsul, în sîngele nostru, în cromozomi ori creierele noastre care din fericire apără amintirile speciei umane.
Soţul meu, Stjepan Rožić nu auzise niciodată de haiku pînă nu am adus acasă cărţi de haiku şi am încercat să scriu primele mele poeme. Am vorbit despre această nouă poezie care ne pătrunsese în casă, şi i-a părut rău pentru „necazurile” mele cu traducerea şi scrierea, a început să adune „momentele haiku” ce i se întîmplau uşor, de m-a lăsat uimită. Cel mai rău lucru pe care l-a putut face a fost să-mi spună: „O, foloseşte-le…!”. Astfel, am tradus, acele, în opinia mea, poeme bune, în engleză şi le-am trimis la Ito En Oi Ocha New Haiku Contest, în Japonia, în 1997, cu numele lui, bineînţeles. A fost foarte generos permiţîndu-mi să aleg şase din poemele sale, din cele şaisprezece pe care le notasem, după ce mi le recitase. Câteva luni mai tîrziu am primit un telefon de la V. Devidé la locul meu de muncă, la banca din Zagreb: „am primit un telefon de la un prieteni din Japonia, autorii croaţi au câştigat trei premii doi la „Itoen’s Haiku Contest”, din cele şase. Unul era Nediljko Boban, apoi modesta mea persoană, al treilea e domnul Rožić. De vreme ce aveţi acelaşi nume de familie poate ştii Cine e acest poet?” A fost foarte greu de ştiut care era cel mai fericit dintre noi trei. Devidé a trăit haiku şi haiku-ul croat cu fiecare respiraţie a sa, haiku a fost misiunea vieţii sale, afară de matematică şi cariera universitară.
Păstrîndu-şi toate simţurile deschise, în conexiune cu natura, adevăraţii haijini simt şi ştiu, că precum orice, haiku se schimbă, să menţionăm doar că Şcoala Haiku ţine cît viaţa poetului. Şi poeţii se schimbă. În Japonia, un studios în haiku are 72 de sezoane de studiu. Fiecare dintre acestea are cuvintele lui kigo! Pentru cei mai mulţi poeţi occidentali e aproape incredibil, aşa că ar trebui să spunem că în orice, şi în haiku, superficialitatea nu va duce la opere de calitate. Ar trebui să fim serioşi, şi afară de talent, să respectăm rădăcinile şi să învăţăm de la maeştri, cei care au fost şi cei care scriu azi.
Sunt mari diferenţe între culturile din Orient şi Occident şi cred că ar trebui întîi să ne întoarcem la origini, la cultura care a dat haiku lumii. Şi cei care vorbesc despre moarte şi dispariţia haiku… ei bine, îmi pare că vorbesc despre moartea a ceva din ei. Şi asta se poate întîmpla doar de nu sunt poeţi adevăraţi, autori de haiku adevăraţi, pentru că un adevărat (haiku) spirit nu moare nicicînd. Şi asta face o enormă diferenţă.
Haiku e viaţă, viaţa e haiku
M.C.: Azi haiku nu mai este ca în trecut, e cert. Sunt poeme, acceptate într-un fel sau altul ca fiind haiku, despre tot felul de aspecte ca: incest, război, violenţă ş.a. Care ar fi “definiţia” „spiritului haiku” azi?
D.V.R.: „Spiritul haiku” nu s-a schimbat şi nu se va schimba nicicînd. E o parte adîncă şi deplină a sufletului haijinului, de neexplicat şi de nespus. Doar cei ce îl trăiesc ştiu.
Poemele la temă, dacă un poet lucrează din greu la textul lui/ ei, chiar de-i haiku, ar putea duce pe mai departe la opere bune în artă. „Trei Râuri” ţine concursuri de haiku pe tema bostanilor. Au veni la concurs cîteva haiku foarte bune şi interesante, care după experienţa mea înseamnă că poeţii au avut întîlnirile lor cu un dovleac, „zucchini”, plăcintă de bostan sau o supă, în viaţa lor, şi acum a fost salvată de uitare[10].
Croatian Institute of Transfusion Medicine, din Zagreb, a ţinut un concurs internaţional de haiku pe tema donării de sînge, în engleză, anul trecut. Au sosit cîteva poeme pline de umor, interesante, de calitate! Poeţii au scris despre experienţele lor şi sensibilitatea lor a dus la cîteva idei neaşteptate despre donarea de sînge. Cum ştii, premiul al doilea a revenit lui Cezar-Florin Ciobîcă. A primit o „menţionare” pentru haiku despre bostan, la fel şi Daniela Lăcrămioara Capotă a primit două „menţionări”. E plăcut să văd autori din ţări ca România, Croaţia, Polonia, Bulgaria concurînd umăr la umăr cu vorbitori nativi de engleză venind din ţări mari şi puternice şi culturile lor.
Haiku e viaţă, şi viaţa e haiku. Dacă un autor e conectat cu subiectul în speţă, de pildă de e bostanul, floarea, vie sau fructul în orice fel posibil, şi a scris cu o tehnică bună, despre un moment autentic, ar putea fi un haiku bun, desigur, doar dacă e adevărat. E acea inexplicabilă experienţă Zen în haiku. Am scris un haibun şi cîteva haiku despre dovleci ani înainte de a avea Pumpkin Festival Haiku Contest. În felul lor, dovlecii mi s-au întîmplat şi mie.
Dar, dacă ai spune acum, de pildă, un cuvînt, POD, mă îndoiesc că pot scrie un haiku, că pot crea un „haiku de birou” în acest moment. Aş putea scrie un fel de poem scurt despre pod, sau un eseu despre fiinţa umană cu rîurile ca mari necazuri, înainte ca oamenii să înveţe să ridice poduri, dar sigur nu ar fi haiku. Ar trebui să-mi amintesc podul care m-a inspirat ceva timp în urmă, să caut în notele mele, să văd ce am notat, să-mi amintesc ce s-a întîmplat la întîlnirea cu acel pod anume. Abia acum, fără ca măcar să scriu, m-am amintit fetiţă mică, dusă de tata pe umeri, în Belgrad pe cel mai mare pod din lume pe care-l văzusem pînă atunci. Lega malurile Dunării unde Sava întîlnea acest mare fluviu european. Troleul şi un camion au trecut aproape de noi, tot podul s-a clătinat. M-am agăţat strîns de părul gros şi negru al tatei, destul de înspăimîntată, şi el îmi spunea că e ok, trebuie să se clatine, şi eram cu ochii pe acest fluviu incredibil de lat! Acum aş putea probabil să scriu un haiku ori o tanka despre o întîmplare adevărată, despre sentimente adevărate care încă trăiesc cu mine (frică şi neajutorare) de altfel tatăl meu a murit, şi astfel, noi profunzimi ar pătrunde în haiku (ori tanka) cu durerea pierderii şi cu tot cu ce înseamnă efemeritatea.
M.C.: Da, din câte ştiu, Issa a scris 109 haiku fără kigo. Se spune (am putea aminti pe Kenneth Yasuda, The Japanese haiku) că discuţia despre „experimente” şi haiku a început în Japonia, poate chiar din vremurile lui Masaoka Shiki, şi a doi dintre elevii lui cei mai renumiţi, Hekigotō (ajuns editor la revista „Hototogisu”/ „Cucul”, în 1897, apoi la jurnalul „Nippon”/ „Japonia”, 1902), mai radical, novator, şi Takahama Kyoshi (1874–1959. Ne amintim, Ogiwara Seisensui scria, în 1912, că de fapt kigo e o restricţie artificială, pentru începători. Apoi că, în timp, s-a ajuns la „muki haiku” – haiku fără termen/ referire sezonală. Ce înseamnă în viziunea ta experiment în haiku? Până unde poate merge pentru a mai rămâne haiku?
D.V.R.: Ar putea ca peste un secol sau aşa ceva lumea de după noi să aibă un nou tip de poezie scurtă, cu rădăcinile legate de haiku, senryu, tanka… Poate va avea un nume la care nu ne putem gîndi azi. Haiku (hokku) îl ştim azi, era poemul de deschidere din poemul „legat” numit renga. Haibun, scriem azi, vine de la notele legate de/ cu referire la haiku, pornite de la Bashō şi documentate astfel în scrisoarea sa către studentul său, Kyorai, în 1690. A fost o nouă exprimare literară atunci, Buson, Issa şi Shiki au continuat să scrie astfel, şi a devenit foarte popular în restul lumii spre sfîrşitul secolului XX. Nu văd nici un motiv să pierdem timp valoros din viaţă pe predicţii, prea multe dezbateri şi griji de tot felul, cel puţin neimplicînd sute de oameni. Cum ştim, mereu sunt cîţiva înţelepţi care au o adevărată înţelegere a lumii şi pot explica cu adevărat şi mai bine înţelesul lucrurilor.
M.C.: Există voci care spun că haiku este şi va rămâne haiku doar în Japonia, impregnat de spiritul locului. Orice poem scris de un non japonez nu este haiku ci poate, cel mult, „în stil haiku”. Este vreun sâmbure de adevăr în astfel de afirmaţii? Şi, în siaj, există un “specific croat” în haiku?
D.V.R.: Despre haiku croat aş putea, subiectiv, desigur, să scriu sute de pagini, Croaţia e o ţară cu mii de insule, cîmpii, rîuri, lacuri, munţi, avem o mare tradiţie în poezie în limba şi dialectele noastre. Intrarea haiku-ului într-o astfel de parte specială a lumii a dus la noi autori de calitate. Croaţii sunt sensibili şi deschişi la inimă, o naţiune mică cu un mare număr de poeţi şi scriitori. Spre deosebire de mai apăsata dezvoltare tehnologică a Occidentului, noi trăim mai legaţi de natură, strămoşii noştri au depins de ea, au păstrat înăuntru dragostea şi respectul faţă de natură. Ţara noastră, prin diverse fonduri şi instituţii, protejează natura şi de la zi la zi, tinerii şi copii învaţă despre legătura omului cu celelalte fiinţe, ca părţi ale naturii. Se observă că locuitori ai marilor oraşe se întorc în regiuni rurale, şi, în zilele acestea de dezvoltare tehnologică şi a comunicaţiilor, micile noastre oraşe şi sate nu mai sunt locuri uitate de lume.
Sunt o poetesă din „Occident” (în relaţie cu haiku care vine din Orientul Îndepărtat), studiind şi iubind haiku şi o voi face atît timp cît natura fiinţei mele fizice mi-o va permite. Nu contează cum va fi sau cum va fi numit. Haiku aşa cum l-am întîlnit (cu numele de haiku) are profundul meu respect, ca şi oamenii şi cultura de la care vine. Sunt recunoscătoare pentru timpul şi resursele acelor bărbaţi şi femei care şi-au petrecut timpul vieţii studiind, traducînd şi scriind aşa fel că am putut ajunge la haiku, şi asta mi-a făcut un mare bine mie ca fiinţă umană şi ca poet.
Nu e niciodată prea tîrziu să împărtăşim cu alţii
ideile, sentimentele şi experienţele noastre artistice
M.C.: Sunt tot felul de discuţii legate de terminologie, dar şi formă şi fond în ce priveşte haiku, haiga şi computer. Care crezi tu că este până la urmă modul în care computerul poate influenţa haiku, haiga, lirica niponă în general?
D.V.R.: Ştim, Panta rei, totul curge, şi, sigur, totul se schimbă. Am văzut şi m-am bucurat de frumoase haiga de Kuniharu Shimitzu, preotul, autorul de haiku şi pictorul, create în vreun program de computer. Cînd suntem în legătură cu munca artistică, ştim că un artist poate alege duzini de tehnici diverse să se exprime, inclusiv arta pe computer. E important dacă e un artist adevărat şi poate transfera spiritul artei către noi.
M.C.: Cu ceva timp în urmă am publicat un text despre creaţia sa în una dintre cele mai vechi şi prestigioase reviste de cultură din România, şi poate şi din această parte a Europei, „Convorbiri literare”. În „Poezia” am scris de mai multe ori despre cărţile tale. Aş vrea, te rog, să încheiem cu proiectele tale, dar şi cu un gând al tău pentru cititorii revistei „Poezia”, în care va apărea convorbirea noastră, pentru care îţi mulţumesc.
D.V.R: Mulţumesc, dragă Marius, pentru tot ce ai făcut pentru haiku, pentru haiku-ul croat, pentru şi munca mea şi a soţului meu! Parcă ai ceva aripi cînd eşti susţinut de alţi oameni şi eu apreciez asta foarte mult, cu adevărat.
Am publicat (editat, selectat) – 22 de cărţi pînă acum, am editat un mare număr de selecţii, reviste, volume colective şi le-am tradus în engleză. Am avut mare înţelegere şi susţinere din partea familiei, mai ales a lui Stjepan, şi el haijin. Am trăit mereu sub steagul curiozităţii, învăţînd şi citind cît de mult am putut, în afară de activităţile cotidiene ale unei femei care a mers la muncă 35 de ani şi a avut grijă de familia şi casa ei. Provin dintr-o familie multiculturală şi am crescut cu încrederea că e cel mai mare cîştig al meu dacă pot împărtăşi ce ştiu şi ce am cu alţii. Dăruindu-mi timpul liber poeziei haiku, traducînd-o, editînd şi organizînd întîlniri cu poeţii şi concursuri, mi-am îmbogăţit viaţa, m-a făcut să cunosc oameni foarte speciali, şi mulţumesc haiku-ului pentru asta. Mai ales acum că m-am pensionat.
Vine vremea cînd trebuie să facem lucruri pe care le-am visat în viaţă, şi nu am avut mai devreme şansa, din cauza alegerilor noastre, a condiţiei sociale sau familiale. Nu e niciodată prea tîrziu să împărtăşim cu alţii ideile, sentimentele şi experienţele noastre artistice, ca poet, scriitor, editor, translator… pentru că nu ştii cînd şi cum vei schimba viaţa a măcar unei persoane, îl/ o vei face mai bună, şi împlinită cu noi valori. Şi dacă ai marcat acea persoană, i-ai schimbat viaţa ca să fie mai aproape de iluminarea şi pacea interioară decît era înainte de a te întîlni pe tine sau munca ta, atunci tu chiar ai îmbunătăţit lumea. Şi pentru asta merită să scrii şi să munceşti, nu contează cît de greu e uneori. Pentru că cineva a făcut asta şi pentru tine!
Îţi doresc ţie şi cititorilor revistei Poezia poezie multă şi minunată, şi ca oamenii să ajungă la ea!
Interviu, versiunea în limba română şi note: Marius CHELARU
[1] Autoarea semnează astfel peste graniţă, dar în scrierea de acasă este: Đurđa Vukelić Rožić.
[2] Între 6 şi 8 august 2010, în Pécs, în Ungaria, 41 de poeţi din 11 ţări de pe mai multe continente s-au întâlnit la Festivalul WHA, la aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea asociaţiei.
[3] Sau Čakavian. Dialect cu varietate internă; vorbit în zona Nord-est Adriatică, în Istria, golful Kvarner (italiană – Carnaro), mai multe insule din Adriatica, şi sporadic în alte zone din Croaţia, în Slovenia. O varietate a acestuia, „Burgenland” este vorbită sporadic în Austria, Ungaria, Cehia.
[4] Toate cele trei dialecte sunt denumite după felul în care se pronunţă „ce/ care”: kaj, cha/ča şi shot însemnând acelaşi lucru.
[5] D. Ivanačan a fost/ a rămas primul şi cel mai faimos haijin croat. [n. D.V.R.]
[6] Scrie poezie, proză, recenzii, a publicat poeme, articole, eseuri, aforisme, teatru, proză scurtă în aproape toate revistele şi jurnalele din Serbia, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi din ţara sa.
[7] În original „tribina” – seri în care se adresa, în bibliotecă, auditorilor. Vladimir Devidé a avut peste 300 de astfel de „seri”.
[8] Se poate vedea şi pe sit-ul Haiku Foundation, despre care am vorbit la rubrica „Biblioteca haiku” şi în acest număr.