Ritmuri
- Timpul vieţii mi-l simt în ritmuri.
Ploaia fină mi-aduce aminte de Borges, de
implacabile despărţiri, de strigătul alarmei.
Ia aminte, priveşte crângul cu sălcii,
zăpada-ntr-o diagonală fină,
căci nu mai durează mult…
Toate lucrurile îşi vor schimba locul,
neliniştea va domni,
dacă nu ştii cum să pui liniştea-n loc,
acea linişte care îţi aparţine numai ţie
şi după care vei fi judecat ca om – sau nu.
- Să fie iarnă sau vară? Nu ştiu decât poezia,
valurile ei în flux şi reflux,
mareea care-aproape ucide. Un înot de plăcere,
dar şi prizonieratul.
Marea retrasă cu zâmbet amar
şi buzele vinete,
în scoica secretă a timpului.
Acolo unde nimeni nu pătrunde,
unde sunt toţi. E doar un joc,
cu totul gratuit,
fiindcă, ştim, nici n-ar fi nevoie
să-jucăm. Numai iubirea ne-ndeamnă.
Aceea prin care îi dăm criminalului
o mantie, spre-a se feri de ploaie.
- Uneori, mai presus de lumina stelelor
sunt pentru noi acei ochi cufundaţi
în lectura poemelor. Lumini în bezna grea.
Pare că mulţimea lor n-are sfârşit
şi se reînnoieşte ca un lan de flori.
Un anotimp al nostru
se naşte de la sine,
poate ne ţine de cald, poate nu se cuvine
să vorbim despre asta. Însă
aud despre lecturi în insule,
acolo unde cineva, tacticos,
se instalează la o măsuţă
pe o terasă-n Grecia,
îşi comandă suc
şi-ncepe să-mi citească
poemele. Târziu, va merge
la culcare, va lăsa cartea pe balcon,
deschisă la o pagină, în aerul nopţii.
Smochinele vor creşte în Grecia
şi din lucirea unui poem.
Altul îmi gustă versul
într-o mănăstire, unde-a aflat
un loc al păcii, ascuns,
sau poate nu – silabiseşte
în toiul unor munci de schimnic.
Poate că uit de vară ori de iarnă
şi nu-mi rămân decât sclipiri
din veghea unor prieteni,
iar viaţa mi se-ncheagă
din pacea unor ochi,
din prietenia privirilor
îndepărtate.
- Să apucăm să spunem, lopătând
în apele durerii, simţindu-ne evrei cu toţii,
curând înveliţi în cearşaf,
cu o cărămidă sub cap.
Deodată văd cum
muchii de cristale, fantastice poliedre
iluminează viaţa până-n copilărie.
Acolo şi noi, şi neînţelegătorii noştri,
urcăm
pe drum de munte cu ulcior pe umăr,
iar urşii zgârie versuri pe copaci,
căpşoare roşii ies dintre licheni,
de păsări ciripind poemul,
recitându-ne versul
pentru care-am murit deja.
Invocaţie
Vino,
unii vor dormi cu capul pe mese
sau vor oscila ca vinul în cupe,
alţii vor sta nemişcaţi pe aer,
ulii-n planare,
uşile vor fi până atunci închise,
dar să vii negreşit.
Nu te uita la cel care doarme,
la rădăcinile aproape lichide,
în casa care de la potop te-aşteaptă
poate mobila se desface, poate
praful, munţi, se aşterne,
poate că mamele-au plecat,
lăsând o urmă alburie,
şi sunt aşchii, şantiere-n proiect,
nu se-aude nici vântul,
coroana însă e la loc de cinste,
cum e speranţa
în inima familiei vitregite.
Fără să iei în seamă
timpul sfărâmat, tu vino,
cu pasul uşor de granit,
purtând pe chip
stigmatele iubirii.
În spatele zeilor
Surghiunit, dar vesel, în spatele zeilor,
aşteaptă, cu vinul în mână.
Pentru el îmi prezint spectacolul,
în faţa lui, fiindcă aşa am hotărât,
îmi dau examenul. El ridică pentru mine
fanionul azuriu, dă verdictul, îmi face semn,
mă domoleşte, într-o limbă cifrată, de pământ
preţios, vuind de semne. Comunicăm fierbinte
peste colinele sterpe. Zeii nu ne văd,
dar pun o cortină grea între noi,
încât, oricât m-apropii, ajung să-i văd
doar genele, fărâma de diamant în noapte.
Apoi lopătez printre zeii retardaţi,
care tocmai se dau huţa,
în grupuri mari. Merg pe vârfuri,
să nu calc peste oasele de pui şi porci
azvârlite de ei pe jos. Revenit la coliba
mea de piatră, pregătesc mai departe
sărbători pentru el. Ce pustiu, nu clinteşte
nici aerul. Dar ştiu că, sever, mă supraveghează,
dintr-o ţară unde toate freamătă şi înfloresc.
Din nou, Pompeiul
Într-o anticameră din clădirea de oţel
şi sticlă, n-aveam niciun atu,
decât pătratul capricios de lumină,
rătăcit pe oglinzi – apă şi foc,
apă şi foc, mereu, neauzit limbaj
peste lucruri, dovezi ca florile:
să le culegi din câmp,
a doua zi să piară.
Încercam să-i opresc goana albăstrie
şi mă străfulgera – iute ridicam degetele,
libertatea ardea.
Vedeam braţele unor vii
coborând liniştitor
pe umerii altor vii.
Nu exista îndoială –
protocoluri de toate soiurile
se puteau încheia
pentru cei sosiţi din locul ştiut.
Credeam că-i de bun augur
mirosul de bucătărie, undele
furişate pe sub uşi, din imperiul
financiar, unde pregăteau, deja, in corpore,
banchetul. Am tresărit din torpoare,
liniştea nu era pentru mine,
veneam din locuri nescrise pe hartă,
de unde nu se putea face cuib.
Vedeam acum: nici un rod nu se lega
din familiaritate, din degustarea împreună
a frigăruii pe ţepuşe.
Privesc la ceas. De mult tot zac aici,
sub greul uitării acestor aferaţi preavii.
Iar când simt praful acela rece, granulat,
ştiu: se repetă scena Pompeiului, pe-aproape
e câinele muribund, curând are să rămână din el
doar vidul împrejmuit de-o carcasă de lavă.
Pogoară ploaia fină, inconfundabilă,
ce nu iartă, intră-n funcţiune zigzagurile,
fierăstrăul din Hades, începe sarcasmul,
tentaţia destrămării.
Abia îmi mai ţin în braţe trecutul,
Cineva-i mâzgăleşte chipul, cineva
ciopârţeşte cu lama, scrie nonsensuri
pe o biată păpuşă, hârşti, rupe obrazul
bonom de pânză, iese talaşul
drag al copilăriei. De dincolo,
mă cheamă la o-nchipuită datorie
şi, culmea!, din zăpada tenebrelor
nu e milos nimeni, hai, şuieră ei
ca vântul, urneşte-te, îmi scutură visele,
de parcă ar avea putere-asupra mea,
de parcă m-aş număra printre ei
şi le-aş fi servul acheronic.
Am să-i ajut, dar le voi pune stavilă.
Decât cei vii, nu sunt deloc mai buni.
După extazul ţigării, omul de afaceri
îşi lăsă braţul pe umerii celuilalt.
Contractul era încheiat.
Şuşoteau liniştiţi, unul pleca apoi
în siguranţă, gardat de înţelegerea
pecetluită cu lichioruri moi,
adia mireasma „apoteotic masculină,
din esenţe lemnoase, pierdute în nuanţe
romantice de ylang ylang susţinut
de geranium, paciuli şi galbanum,
totul desăvârşit de tonul definitiv al ambrei”.
Între timp eu începusem dantelăria de nisip
şi cenuşă, manuscrisul de tuf vulcanic cerut,
deşi, repet, nu eram în puterea nicicui
şi le-am spus‑o.
Plecaseră toţi din clădire,
pentru mine nu exista protocol,
eram de unde nu se cunoaşte cuib,
un om ce lansase un gând de iubire spre mine
mă implora de dincolo să-i sar în ajutor,
puteam fugi de văzul lui dilatat peste tot,
dar mi-aduceam aminte de misia mea.
Desigur, nu mă va apăra nimeni,
în coborârea printre literele sulfuroase,
pe mine mă va păzi doar mortul –
sau nici el.