(1891-1938)
Născut la Varşovia, mort în GULAG, lângă Vladivostok. Poet, prozator, traducător, eseist. Cu intermitenţe, a audiat prelegeri universitare la Paris (1909–1910), Heidelberg (1911–1917), iar la universitatea petersburgheză frecventează un curs de filologie romană, fără însă a-l duce la bun sfârşit. Primele versuri le scrie în 1906, iar debutul său în presă datează din 1910. Editează volumele de versuri „Piatra” (1913), „Tristia” (1922), pe cel de memorii „Vuietul timpului” (1925). În 1930 scrie „A patra proză”, drept necruţătoare critică la adresa regimului bolşevic, iar în 1933 – o invectivă epigramatică la adresa lui Stalin. Peste un an este arestat şi exilat în Uralul de Nord, apoi la Voronej (până în 1937), unde scrie celebrele „Caiete de la Voronej”, apărute postum în 1966. În mai 1938 este arestat din nou, murind curând într-o stare de prostraţie, asemănătoare demenţei.
În ce priveşte caracteristica mai generală a operei sale, A. E. Baconsky remarca următoarele: „E greu de stabilit apartenenţa lui Osip Mandelştam la unul dintre curentele literare ale vremii; precum la majoritatea marilor poeţi contemporani, în opera lui pot fi identificate aspecte ale multor orientări poetice de la începutul secolului, dar dincolo de toate, personalitatea lui se constituie singulară, pe un teren autonom. Pornind de la simbolism – care era, în ultimă analiză, o exacerbare a anumitor elemente romantice – el are interferenţe akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski…
Pe planul limbajului, Mandelştam e unul din primii poeţi europeni care deplasează accentul expresiei de la metaforă la cuvânt. El visează un limbaj unde, după o expresie a lui, raporturile dintre cuvinte să asculte de un principiu gotic, precum sunetele în muzica lui Bach. De aici acuitatea limbajului său care vădeşte într-adevăr ceva din obsesia superior-artizanală a artistului medieval. Poate că, dintre contemporanii săi de aiurea, numele cel mai convenabil vecinătăţii lui Osip Mandelştam ar fi acela al lui T. S. Eliot; dar ce distanţă abisală între destinele lor!”
Poeziei lui Mandelştam nu-i sunt străine formele „limpezi” ale clasicismului, ba chiar a epocilor mult mai îndepărtate, concomitent ea fiind disponibilă „a se amorsa” cu încărcătura, trotilul avangardei, înarmându-se cu mijloacele, procedeele, stilistica avangardiste care reformulau imaginile tradiţionale, ce „exploadează” cu o semantică surprinzătoare proaspătă, nouă. Iar cititorul retro-providenţial privind, din viitor, avea menirea să remarce şi să disocieze aceste semnificaţii interstiţionale neoclasicism-avangardism. Pentru că, sub aspect formal, de clasică „arhitectură” logică, noima, rostul textului şi subtextului mandelştamian sunt la fel de imprevizibile, ca şi eventuala, potenţiala cheie de decodificare.
POEME DIN TINEREŢE
* * *
Profetic e respiru-n versul meu
Şi naşte viaţă spiritu-i ales,
Tu care inimi le atingi mereu
Şi care sunet prinzi în univers?
Sau n-ai fi decât pustii refrene
Cântate în nisip de scoici surii,
Care cerc de frumuseţi perene
N-au deschis, să-l ştie muritorii?
1909
* * *
Nu există alte căi, cărări
Decât doar prin mâna ta, –
Cum altfel aş găsi-n depărtări
Pământul meu de cândva?
La ţărmul scump să ajung cândva,
De vrei a mă ajuta,
De buze apropie-mi mâna
Şi n-o mai îndepărta.
Subţiri degetele în tremur,
Fragil trup mai trăieşte:
Luntre lunecând peste tulbur
Hău care mă pândeşte.
1909
* * *
Ce ar fi muzica
Laudelor mele
Şi-a dragostei valuri
Din cânturi rebele,
Când de-acolo întins
Mi-i braţ de lumină,
De unde sunete
Şi val se perindă, –
Şi pânzele serii
Apar ireale –
În alba lucire
A-nfiorării tale?
1909
* * *
Ca un ozor, în ceru-ntunecat,
Copacii par brodaţi. De ce oare
Mai sus, atât de sus ai ridicat,
Uimita-ţi privire arzătoare?
– Acolo sus – vei spune – infinit
De întuneric timpu-a revărsat
Şi peste zi ca noapte-a năboit
Contur de dealuri rece vălurat.
Arbori fără viaţă, ca-n uitare,
Îşi rup din statura dantelată:
O, Crai Nou, nu-ţi subţia prea tare
Secera, negrindu-te pe dată!
1909
* * *
Unde se rupe din prinsoare
Şuvoi de sticlă slobodă,
Spuma în rece fremătare
Aripă-i, ca de lebădă.
O, timp, nu e de invidiat
Cel ce l-a timp s-a potolit.
Spuma-ntâmplării ne-a înălţat
Şi în horbotă ne-a unit.
1910
* * *
Când se stinge mozaicul ierburilor
Şi biserica răsună a pustie,
În beznă, eu, ca şarpele înşelător,
Alunec spre lemnul Crucii ce îmbie.
Şi beau din tandreţe sumbră, monahală,
Din concentrate inimi ca nişte cupe;
Sorb ca chiparoşii jale abisală,
Fântâna inversată spre ceruri mute.
Îmi plac sprâncenele delicat arcate
Şi tihna vopselei pe chipuri de sfinţi,
Pată de aur şi-a sângelui dreptate
Pe trupul de ceară-al statuilor cuminţi.
Şi doar ivirea nălucilor carnale
Ne înşeală iar în reverii şi vise,
Luminând zdrenţe, sumare şi banale,
Cu respir de patos, patimi nepermise.
1910
* * *
Pe sub nori coborâţi a furtună –
De păsări călătoare gurluit:
Multe file de pară nebună
Cu pleoapa deja le-am răsfoit!
Vietăţi trăgând frică, se ştie;
În suflet ele au păcătuit,
Ca înainte de vijelie –
O rândunea în zbor neliniştit.
Când soarele lumii vă va topi,
Norilor de-argintării opace,
Şi-nălţimea iar uşoară va fi,
Şi tihna aripa-şi va desface?
1910
* * *
De azi, unică bucurie
Ţi-i dată, inimă sub soare, –
Să cazi ne-ncetat, argintie,
Arteziană ţâşnitoare.
Înalţilor snopi jerbele
Zboară-le şi iar le coboară
Şi cu toate glasurile
Vorbeşte – şi muţeşte-n seară.
Dar cu sfita gândului mare
Sufletul îmi înveşmântă,
Ca a lariţei fremătătoare
Umbră umedă ce se zvântă.
1910
* * *
Peste altarul de vălurire fumegoasă
Blândul zeu al mării aduce jertfă mănoasă.
Marea fierbe ca vinul a înspumată febră.
Peste mare soarele – vultur-pui ce tremură,
Şi abia de se aşterne larg ceaţa marină –
A liniştii timpan prinde-a răsuna-n surdină;
Iar cerul cu imensa-i inimă sinilie
Înfiază al mării fum ce urcă-n vecie.
Şi mai imens e oceanul, când se potoleşte,
Necuprins cumpătatul vuiet ce clipoceşte;
Iar în cer ceremonios apare grav, triumfal,
Singuraticul vultur făurit ca din metal.
1910
* * *
Când subit mustrătoare slavă
Erupe din clopote-nalte
Ca o vuvuitură bolnavă,
De nu-s deja predici, nici fapte –
Eu sunt distrus, contuzionat.
Vinul, şi mai tare, şi mai greu,
Chiar inima mi-a turmentat –
Dar setea mi se-aprinde mereu.
Nu mai vreau sfinţenii să deţin,
Credinţi-oi încălca, rit umil:
Iar sufletul de-acuma mi-i plin
De pelinul inexplicabil…
1910
* * *
Mi se făcuse frică chiar viaţa să-mi trăiesc –
Teamă de pe ram, ca frunza, să mă desprind,
Şi nimic să nu iubesc, şi să mă rătăcesc
Ca piatra anonimă pe prundul clipocind;
Şi în zădărnicie, precum sus pe cruce
Răstignindu-mi sufletul plăpând, înfrigurat,
Ca Moise-n norul ce străluce şi se duce
Să dispar în al Sinaiului cer prea înalt.
Şi iau cuminte-aminte – cu tot ce este viu
Mă leagă fire blândă ca funigei în vânt
Şi al existenţei fum subţire, cenuşiu
Abia de-l desluşesc pe o dală de mormânt;
Şi tresăriri de păsări calde, sperioase
Le surprind prin ochiurile mrejelor dese
Şi de pe file milenare, suluri arse
Atrag cenuşa vremilor în veci purcese.
1910
* * *
Contemplu cerul cenuşiu de piatră
Peste păienjeniş de ape sumbre.
În a lui Chaos menghină-ncordată
Sufletul îmi tânjeşte printre umbre.
Şi înţeleg, sigur, astă oroare,
Şi pătrund acest nod ce vrea să spună:
Iar cerul cade, însă nu dispare,
Iar marea bate, însă fără spumă.
O, palidele aripi de himeră
Pe aur de nisip grosolan şi brut
Şi-al velelor trifoi în atmosferă
Răstignit, cum este aleanu-mi durut!
1910
* * *
E o seară duioasă. Amurg marcat.
Vuiet după vuiet de val după val.
În faţă ne bate vântul dens-sărat
Cu umedă pânză, subţire voal.
Totu-i stins. Melanj e tot ce se ştie.
Valurile cu ţărmul s-au turmentat.
Intră-n noi mare, oarbă bucurie –
Îngreunate inimi ni s-au calmat.
Al nopţii haos parcă ne-a asurzit,
Ne-au ameţit văzduhuri diafane,
Ne leagănă coral nemaipomenit:
Flaut, alăute, surle, timpane…
1910
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU