Anna KAMIEŃSKA
(1920-1986)
S-a născut în localitatea Krasnymstaw, voievodatul Lublin. A absolvit Facultatea de filologie clasică la Universitatea din Łódż. Debutează, ca poetă, în anul 1944, în paginile revistei Odrodzenie. În anii 1946 – 1952 este membră în colectivul de redacţie al săptămânalului Wieś, iar în perioada 1952 – 1957 al revistei Nowa kultura. Din 1968 este membru al colectivului de redacţie al revistei lunare a Uniunii Literaţiilor Polonezi, Tworczość.
În anul 1955 i s-a decernat Premiul de Stat (menţiune) pentru volumul de poezie Bătaia inimii. În anul 1959, împreună cu Jan Śpiewak obţine premiul PEN-Clubului bulgar; în anul 1971 i se înmânează Premiul Ministrului culturii şi artei, clasa a III-a, pentru volumul Manuscris alb.
Dintre volumele de poezie publicate remarcăm: Educaţie (1949), Despre fericire (1952), Bătaia inimii (1954), Sub nori (1957), Poezii alese (1959), În ochiul păsării (1960), Izvoare (1962), Lucruri netrainice (1963), Revocarea mitului (1967), Alungare (1970), Manuscris alb (1970), Poezii alese (1971), Herozi (1972), Versuri alese (1973), A doua fericire a lui Iov (1974).
Anna Kamieńska a tradus în limba polonă versuri de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. A asigurat, de asemenea, traducerea versurilor din monografia „Mihai Eminescu“ de George Călinescu, apărută la Editura Czytelnik, în transpunerea Danutei Bienkowska a cărei prietenă se considera.
TALGERE
În mine sunt talgerele
care cântăresc uscatul şi apa
zilele şi nopţile frunzele şi marea
În mine sunt talgerele de cântărit viii şi morţii
În mine sunt talgerele
care cântăresc dragostea
inegală mereu ca toate astea
De-aceea mă tot înclin
şi nu cunosc liniştea
cuprinsă fiind de zvârcoliri
În mine-i durerea
şi nedreptatea
şi răutatea
Când de pe talere vor să – mi ia
picăturile de mare
bulgării de pământ
frunzuliţele clipele respiraţia.
GREUTATE
Nu-ţi pot oferi o picătură de ploaie
şi nici o albină de aur
căci nu sunt ale mele toate
nici lacrima care nu cântăreşte nimic
şi care nu umple o mare
nici clipa denumită veşnicie
nici cuvântul
aerul tuturor
şi el are
mâinile goale
viaţa mea nu-mi aparţine
eu nu sunt eu
aş vrea să am pe veci
măcar un firicel, măcar o pietricică,
o bucăţică din materia infinită
în care bate o inimă
nimic nu vrea să mi se supună
chiar şi propria-mi mână
mă ameninţă
că mă părăseşte
N-am nimic şi mi-a aşa de greu
o greutate nemăsurată mă apasă
ce n-aş da
să mă lepăd de ea
MIRI
Nu de mult s-au căsătorit,
Este aşa de blând – spune nevasta –
dar noaptea frica îl cuprinde.
Ţipă când doarme.
Iar când îl trimit după pâine
o înfăşoară cu-atâta grijă,
ca pe-un copil.
Se întâmplă ca unii oameni să n-aibă
simţul uitării.
* * * După truda poetului
După truda poetului
au rămas doar versurile lui
precum degetele unei tălpi antice
pe-un soclu pustiu.
Judecând după unghiile degetelor,
i-a fost mare trupu-i din marmură.
Judecând după versuri –
după rămăşiţele clădirii –
a fost grea
treaba
dăltuirii în piatra
mai transparentă
ca aerul.
Mai puţin trainică decât ideea.
TRECE ŞI POETUL
În lumea de basme clădită cu mâna
cu scule gingaşe ca perele de zemoase,
ca instrumentele muzicale,
în fagurele de miere al oraşelor harnice
poezia se învârte aruncată din centrifuge,
în praful atelierelor,
poezia se caţără ca un grifon pe burlane,
şi acoperişurile le sculptează
cu dalta ascuţită a luminii.
Prin termocentrale, prin laboratoare,
prin navele ce zboară în cosmos,
prin halele înghesuite cu maşini,
trece azi poetul – ultimul dulgher primitiv,
cu toporul în mână, în bocanci plini de pământ.
ÎN SCUTECE COSMICE
Pe ecranele televizoarelor apar cabine
ca nişte scutece cosmice
chemate de pe alte tărâmuri
de parc-am striga pe străbunii noştri.
În atmosfera imponderabilă
mişcarea mâinii e un fenomen
de parcă-am vedea
prin vibrantul timp cosmic
mâna lui Leonardo
ridicându-se cu pensula
sau palma lui Giordano Bruno
sfârâind pe rug.
Nici asta nu ne-ar mira prea mult.
Crainicul ar spune degajat şi amabil:
Doamnelor şi domnilor,
o să vedeţi
mâna lui Leonardo
cum se ridică în aer
ca să picteze Cina cea de taină.
După aceea vă vom prezenta
palma lui Giordano Bruno
cum sfârâie pe rug la Roma.
Vă mulţumesc pentru atenţie,
după aceea va continua…
IMN
Intrând în pântecele noastre pâinea şi carnea
cu ele aduc sucul pământului
şi ţipătul animalelor înfricoşate.
Sorbim pelinul luncilor
lingem cărbune şi sare.
De aceea
pământul este mereu chipeş şi minunat.
Tălpile desculţe tânjesc după pământ.
Să-l calce şi să-l sugrume
să simtă viaţă şi moarte.
Şi în carcasa lui, în ea numai
în vecii vecilor ne legănăm
FEMEILE BĂTRÂNE
Femeile bătrâne sunt tinere
vindecate fiind de doliul
purtat după cei care au murit
şi după cei vii
Abia acum ar putea iubi
fără să ceară nimic în schimb
Abia acum prin lumea transparentă
văd că durerea şi bucuria e una şi-aceeaşi
Abia acum ar putea fi arătoase
ca un glob – ca frumuseţea stelor stinse
Femeile bătrâne se uită în oglindă
Şi prin pielea ridată
strigă
că nu mai sunt ele
Mor femeile bătrâne
Dragostea adevărată
la sfârşitul drumului se află.
Anna POGONOWSKA
(1922-2005)
S-a născut la Lodz, unde a şi studiat, la Universitatea din localitate, polonistica. A debutat în 1948 cu volumul Noduri. Este autoare a numeroase culegeri de poezie, din care enumerăm florilegiile: Transformări (1951), Cercuri (1958), Realităţi (1961), Ceremonial (1969), Experienţe (1980), Şi şi (1985), Poezii alese (1987), Existenţă strălucitoare (1992) Membră a Uniunii Scriitorilor Polonezi
SPUN UNII CĂ ÎN EPOCA ATOMULUI
Spun unii că în epoca atomului
Credinţa în Dumnezeu e depăşită –
În ce să cred atunci? În puterea
Iadului care conduce lumea?
1958
APATIE
Nu-i spun pe nume cauzei căderii
genelor de la ochi
suspendării mâinilor mele
Mi-e milă de individa prin care trecut-am
şi de cea care puteam să devin.
Cum să o compătimesc pe cea de faţă
care-i lipsă.
ADEVĂRUL MEU
Sunt multe adevăruri Eu
trebuie să vorbesc cu gura celui
care are forma crescută
din mine
care este
recunosc
incomodă
Vede rău
aude prost
înţelege puţin
Dar şi el
precum îs eu îi
iar eu îs precum îi el
Nu ne împodobim cu penele altora
care pot încânta
doar trupuri fără de inimi
Căci de-o să mor
rămâne el
1971
NU
Să închid ochii Nu vreau
să fiu roata şi vasilina acestei
maşini Nu
Doar cu o picătură de sânge
torn ceva pe angrenajele ei
Poate înfloreşte o sămânţă de rugină
care va germina
Înfigând colţii
în explozia de o sută de scrisori
VINOVAŢII
Cred că eu
crezi că tu
spun că el
toţi sunt aici judecaţi
unii ţin capul sus
alţii îşi pleacă jos fruntea
Această diferenţă vizibilă
permite să te aperi
de radioactivitatea ucigaşă
a celei mai luminoase feţe
Traduceri din poloneză, note şi prefaţă: Nicolae MAREŞ