Pasquale Di Palmo s-a născut la Lido di Venezia în 1958. A publicat cinci volume de poezie, între anii 1996 şi 2013, şi alte volume de eseuri şi critică literară. A îngrijit şi tradus diverse volume din operele lui Artaud, Corbière, Daumal, d’Houville, Gilbert-Lecomte, Michaux şi Radiguet. Volumele sale de versuri au primit apreciere unanimă din partea criticii şi au fost distinse cu premii.

Poeziile traduse în limba română fac parte din cel mai recent volum al autorului, Trittico del distacco, Passigli Editore, 2016. Printre alte semnalări de critică, cartea a primit deja Premiul Alda Merini şi s-a situat pe locul al doilea în clasamentul Premiului Guido Gozzano de anul acesta.

 

Acum eşti un copac, tată,

unul din acei copaci

care nu mai au nevoie de nimic:

e de-ajuns puţin vînt

puţină ploaie

ca să trăieşti o viaţă

plină de fiori,

de privighetori fără suflare.

Frunzele au vocea ta

iar cînd începe furtuna

te luminezi de la fulgere

îţi rupi fălcile de la tunete.

 

Acum eşti un copac. Tată,

unul din acei copaci

care-ţi ţineau umbră

în grădina ospiciului

cînd eu şi fraţii mei

te plimbam mut, gheboşat,

cu căruciorul, vara trecută.

 

Acum eşti un copac, tată,

un copac mare

fără nume

unde păsările se adăpostesc

de vînt

şi viaţa uită de viaţă

şi eu uit

că nu mai eşti.

 

*

Răspunzi monosilabic, aproape

nu mai vorbeşti. Două lacuri golite

ochii, tot mai mici

şi inexpresivi. Abia te ţii

 

pe picioare în labirintul acesta de secţii

şi coridoare, printre birouri şi săli de mese

unde umbre de lucrători tîrăsc

ca pe nişte uriaşe ţestoase cărucioarele

 

cu medicamente, cărucioarele cu bătrîni.

Tot mai slab şi pierdut, cu ochii aceia

mici implori un sfîrşit, un început

care să te poată salva de un alt ictus,

 

de infirmiera care salută politicos

pe coridor în timp ce un zuluf

de soare îi îngroapă paloarea,

Întinzi gîtul cu gestul unei fosile

Privind verdele şi violetul grădinii,

acest vînt care leagănă ramurile

şi prevesteşte un aprilie tot mai

ofensiv. ”noapte bună, tată”

 

*

Tată, dialogul nostru

e făcut din tăceri

şi semne cu ochiul

de aluzii şi aprobări goale

 

în timp ce la o masă de cafea

într-o zi rece de aprilie

te acopăr ca pe un copil

sub un cer cu nuanţe de miez de nucă.

Tu, în păstaia căruciorului,

mi te-ai transformat aici,

abia născut,

în apariţia unui fiu.

 

*

Eu, devenit tatăl tatălui meu.

Tu, devenit fiul fiului tău.

Te spăl te hrănesc

te îngrijesc.

Mănînci, ca un cîine,

din mîna mea,

Nu articulezi decît puţine

cuvinte inteligibile

ritmate în coroane

de fraze fără înţeles.

Cuvinte care seamănă cu tăcerea.

Mă priveşti şi te privesc.

Cu ochii aceia mici şi rătăciţi

în timp ce vocea ta de ceaţă

mă împinge febril să te duc

– „să mergem hai să mergem” –

acolo unde nu există decît nori

neştiutori de orice înrudire a noastră.

 

*

Pleci fără nici un cuvînt

de adio, o grimasă ca să pleci

de lîngă fiii care te înconjurăm,

ochii rătăciţi într-un abis

care tot mai mult te atrage

către adînc

către adînc

către adînc.

La miezul nopţii nu vei mai fi.

 

*

Nu-i doresc nimănui să sfîrşească

cum ai sfîrşit tu

mîncîndu-ţi propria agonie

ca pe un ciorchine de strugure dulce-amar.

Dar îţi erau necunoscute

înţelepciunea şi zeii.

Erai inconştient că mori

fiind inconştient că trăieşti.

 

*

De ce-ai plecat

dacă nu puteai nici măcar să mergi?

 

Ai ieşit dintre buzele tale

ca să te dizolvi în aer,

să te împrăştii şi să înfloreşti

ca un piersic

în grădina micului spital

lăsîndu-ne singuri

în noaptea unei veri oarecare,

increduli în faţa gurii tale

larg deschise. Infirmiere

îţi bandajează faţa de piatră

înainte de ultima

electrocardiogramă.

 

*

Acum cînd mai eşti

e rîndul tău, tată,

să mă veghezi din înalt.

Să-mi ghidezi paşii

ca atunci cînd eram copil,

pe iarbă să mă înveţi să merg.

S-o luăm de la capăt, ţine-mă

de mînă, fă astfel încît să-ţi fiu,

într-o altă viaţă,

copil din nou.

 

Prezentare şi versiunea în limba română: Eliza Macadan