Nu este prima dată cînd mă întîlnesc cu numele şi cuvintele (scrise) ale domnului Radu Şerban, fie legate de creaţii ale sale, fie de vreun interviu ori vreun cuvînt ţinut în Japonia ş.a.

„În metru de haiku” conţine creaţii care, scrie autorul, un atent observator al culturii şi civilizaţiei, implicit poeziei nipone, a ceea ce presupune acest tip aparte de creaţie doar aparent „simplă”, „în mod cert” nu sînt haiku decît prin prisma metricii, „în timp ce alte reguli ale poemului scurt nipon rămîn mai mult sau mai puţin îndeplinite sau, dimpotrivă, ignorate”.

Aş spune însă că e mai mult de atît, deşi îi dau, fireşte, dreptate lui Radu Şerban, fie prin prisma vocabularului, cum spune, ori a unor aspecte de subtilitate/ „reguli”, fie din alte perspective. Pe de altă parte, poate că privirea sa îndreptată mai curînd spre ideea „clasică” de haiku l-a îndemnat să fie mai exigent decît sînt mulţi dintre promotorii/creatori „cu nume” ai acestui univers aparte (supus, de altfel, şi unor „schimbări”, în secole, de la haikai la haiku, de la Yamazaki Sokan ori Bashō sau Buson, de pildă, la Masaoka Shiki, azi „acceptate”), care spre zilele noastre au „relaxat” mult „regulile”, de la forma fixă[1] la concepte tip kireji, kigo ş.a. (ce să mai vorbim despre utamakura[2], de pildă!), generînd, cu temei, discuţii/ întrebări de tipul: pînă unde putem merge fără să pierdem esenţa/ substanţa poemului, aşa cum a apărut acesta.

Dar, şi dacă mergem (cu temei) pe ideea autorului că avem în faţă poeme „în metrică de haiku”, putem observa că dăruiesc cititorului o stare anume, care ne duce cu inima, cu mintea, printre metafore[3] şi gînduri care prind ca-ntr-un bob de chihlimbar clipa, aproape de acel „spirit haiku” despre care fac atîta vorbire cei din domeniu. (Pe mine gîndul m-a dus şi la un interesant eseu al lui Susumu Takiguchi, intitulat Can the Spirit of Haiku be Translated?) Şi, citind aceste poeme, cred că am regăsit unele în care „spiritul” pe care l-au dorit, poate, clasicii acestui mic şi profund tip de univers poetic a îmbrăcat, într-un fel aparte, uneori în metafore, haina de cuvinte şi înţelesuri pre limba cititorului român.

Vorbeam despre kireji. Robert D. Wilson, în Defining haiku[4], spunînd că există „spaţiu de interpretare depinzînd de memoria culturală a cititorului, experienţa şi emisfera geografică”, ajungea la variantele diferite de a marca kireji în japoneză (prin cuvinte ca: ya, keri, kana ş.a.) faţă de limbile occidentale (semnele de punctuaţie); amintea un interviu al său cu Kai Hasegawa[5], care spune că, de fapt, acel cuvînt pentru marcarea pauzei/ tăiere (kire) este destinat să creeze „ma” într-un haiku. Adică ceva ce cultura occidentală nu poate recunoaşte. „Ma” (pauza) ar fi, în fapt, cea care ajută la exprimarea sentimentelor (kokoro). Poate e doar o impresie, dar sînt poeme în acest volum în care pare că regăsim în tăcerile nespuse/ nescrise ceea ce ar însemna acel „ma”.

Astfel, „purtat de siajul cuvintelor printre propriile gînduri, impresii şi emoţii, fără a impune repere şi reguli”, fie „tristeţi condensînd”, cum spune într-un tristih, „din pleoapa ploii”, din „cioburi de vis răvăşit” ori „din lava sufletului”, din aceste pagini „ies ghioceii”, iar autorul construieşte, parcă, o cale în vers spre lumea dinlăuntrul său, în care „timpul precupeţ” nu poate să aştearnă „promoroaca pe suflet”. Acolo, prezentul şi amintirile se aştern în haină de tristih în aceste „triade” în care lumile se întrepătrund şi geografic (urcînd pe Fuji ori trăind clipa sakura, dar şi ascultînd „străbune cobze” respirînd aerul toamnei pe Mureş), şi temporal, dinspre anii de început spre clipa de acum, în care părinţii privesc „omul lăuntric” dinspre nori.

Melancolie, nostalgie dar şi privirea deschisă spre ziua de mîine, chiar dacă ascultînd/ privind „tangoul cocorilor/ în umbre prelungi”, pe drumul toamnei. Cam aceasta este mireasma pe care o dăruie cititorului Radu Şerban în aceste „gînduri în metrici haiku”.

Radu Şerban, Triade în metrică de haiku, prefaţă: M. Chelaru, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016, 52 p.

Duminica păpădiei

„cred că am albit

iubind,

scriind,

fiind poezie”

Mihaela Meravei, Îmbătrînire

La galeria poeţilor din urbea tomitană s-a adăugat de cîţiva ani numele Mihaelei Meravei. Despre creaţiile sale (inclusiv din primul volum, Viaţa pe verticală, 2012) au scris deja, în diverse publicaţii, antologii, mai multe nume cunoscute nu doar în peisajul literar/ cultural constănţean. De altfel, şi aceste volume sînt „girate” de Ovidiu Dunăreanu şi Sorin Roşca (semnatarii unor cuvinte de întîmpinare pe copertele la Duminica păpădiei, respectiv Simţuri elementare), şi de George Mihalcea, autorul Precuvîntării la Cu inima lipită de fereastră, fapt care arată şi felul în care a fost „primită” de colegii de breaslă.

Ne vom referi mai cu seamă la cel mai recent dintre volume, deşi, în multe privinţe, se poate discuta cam în aceeaşi termeni, şi pentru celelalte. Astfel, drumul autoarei întru poezie porneşte, mai ales, de la o idee generoasă – iubirea este cea care îţi dăruieşte forţa interioară, prin iubire poţi, deşi timpul curge implacabil şi îţi îngustează pas cu pas drumurile, să găseşte puterea de a fi mereu proaspăt, mereu să ai aripile larg deschise pentru a putea să îţi trăieşti viaţa. Iar dacă apar, cum este datul, diverse „obstacole”/ „ploi” în viaţă, atunci „curcubeul” va merita aşteptarea, va dărui şi mai multă frumuseţe clipelor tale. În cele trei cicluri în care sînt împărţite poemele din Duminica păpădiei (anume Porţia de viaţă, Unde începe povestea, Aproape de al nouălea cer) trăirile, felul în care curg sentimentele autoarei în haină de vers, arată că nu totul este, desigur, în culori vii, nu totul ţine numai de aceeaşi tematică (de pildă, dincolo de biografism/ autoreferenţial, de trăirile proprii, se întrevăd în cărţile sale şi alte teme – de pildă poezia/ poetul poeţii vieţuiesc între două lumi, muzele – muza poetului, şi, astfel, în unele secvenţe, paşi, cumva, către ideea de ars poetica, apoi relaţia cu divinitatea/ divinul – îngerii, aripile care duc spre ceruri apar des în Duminica păpădiei –, aşteptarea, apăsarea, într-un fel sau altul, a curgerii timpului ş.a.).

Iubirea, pacea, armonia interioară nu sînt mereu ca un lac ca oglinda de limpede. Sînt atîtea „ore pierdute în cenuşa cotidianului”, dar întinzi „năvodul în fiecare dimineaţă” „pentru a cuprinde stelele împreună”. Iar cînd singurătatea, „hienă nemiloasă”, încearcă „să sfîşie amintirile”, „prinzi putere cînd vezi că poţi împărţi singurătatea la doi”. Ca pentru fiecare om, drumul vieţii este plin de meandre, şi citim: „drumul pe care îmi tivesc paşii/ plin de colb, cu miros de pădure defrişată,/ mă aruncă/ prin toate colţurile fiinţei, scotocindu-mă adînc” şi, astfel, spune autoarea, „se nasc întrebări ca ciupercile”. Nu trebuie să uiţi, spune Mihaela Meravei, că, uneori, „cuvintele din mîinile adunate căuş/ sînt lumina însetaţilor de fericire”. Iar, dacă ai şansa liniştii, a păcii interioare, nu uita şi „în miezul luminii”, „desfă-ţi braţele/ să se poată cuibări între ele/ nevoia de iubire”.

Aşadar, dacă alegem acest mod de a lectura aceste texte, am putea considera şi că fiecare volum s-a constituit într-un „pas” către cel mai recent, un mod de a se „construi” prin limbaj (în general direct, nesofisticat inutil)/ frazare/ expresie poetică. Autoarea a lucrat pas cu pas, ca, dincolo de intensitatea trăirii, de la primele texte care vădeau şi o anume ingenuitate din punct de vedere al exprimării lirice, să încerce să ajungă la o definire/ siguranţă a mijloacelor/ imaginii poetice cît mai aproape de ceea ce îşi doreşte, şi cum, poate, s-a manifestat în Duminica păpădiei.

Aşteptăm, aşadar, şi viitoarele demersuri lirice ale Mihaelei Meravei.

Mihaela Meravei, Simţuri elementare, Editura Metafora, Constanţa, 2013, 106 p.; Cu inima lipită de fereastră, poezii, Precuvîntare de George Mihalcea, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2014, 90 p., Duminica păpădiei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2015, 114 p.

[1] Din The Matsuyama Declaration: „Teikei [forma fixă – n.n.] is not a matter of syllable count or accent, but the matter of the way poetic expression could be heightened through tension when the writer wants it. In the case of Japanese poetry, the best method of increasing poetic tension was the 5-7-5 syllable form. […] There are many types of haiku. For example, there are haiku that express a reality that is instantly perceived, and haiku that use kireji (words that are cut for a surrealistic effect) to construct another world as formative arts.”

[2] După Bashō e bine să ai în poem un utamakura (lb. japoneză, ad litteram: „perna poemului”; de obicei un nume de loc semnificativ, meisho: „loc celebru”, sau/ şi evenimente/ nume de oameni; uzuale mai ales la waka).

[3] Paul O. Williams a propus pentru haiku (The Question of Metaphor in Haiku, în cartea The Nick of Time: Essays on Haiku Aesthetics, Press Here, 2000) termenul „unresolved metaphor”, caracterizînd un anume tip de „sugestie subtilă” metaforică, fie şi pentru că adesea multe elemente din haiku pot fi definite/ interpretate metaforic.

[4] În A Hundred Droplets, Magnapoets Anthology, series 1, p. 33-39.

[5] În Simply Haiku, Autumn 2008, vol. 6 no 3.