Constantin STANCU – Poezia religioasă, întîlniri cu Dumnezeul din cuvinte

Maria-Daniela Pănăzan este consecventă, iubeşte poezia, iubeşte frumosul, e atentă la fenomenul literar contemporan, la profunzimea unui sentiment pe o lacrimă de înger. După o muncă pasionată, ea ne re-propune cartea Poezia religioasă românească. O istorie comentată, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016, o panoramă a poeziei care pătrunde în fiinţa omului.

Din conceptul despre poezia religioasă dezvoltat de Eugen Dorcescu, autoarea a reţinut în studiul ei: „între mistic şi religios există o diferenţă de arie şi intensitate. Poezia mistică poate fi, la rigoare, şi religioasă, dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică. Misticul cuprinde mai multe perimetre religioase, în principiu pe toate, şi, totodată, reprezintă esenţa lor spirituală, eliberată de contingenţele cultului, chiar dacă se manifestă, deseori, prin acestea”.

Maria-Daniela Pănăzan notează în cartea pe care o analizăm: „Marile creaţii sînt rodul întîlnirilor cu Dumnezeu în Iubire, rodul unei intense trăiri lirice, manifestate prin raportare la sacralitatea vieţii. Poezia de inspiraţie religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu”.

Este stabilit locul poeziei religioase în cadrul mai larg al poeziei româneşti, pilonii de bază ai temei fiind operele unor cunoscuţi scriitori, precum şi ai altor scriitori mai puţin importanţi, aparent. Istoria literară nu le-a acordat atenţia cuvenită la timpul potrivit sau nu au fost înţeleşi, ori nu au făcut parte dintr-un grup literar care să-i susţină. Maria-Daniela Pănăzan a avut curaj, restabilind noi coordonate, dă verdicte pertinente, trecînd de barajul inerent al diferitelor doctrine creştine, mizînd pe valorile estetice şi literare. Ea a ţinut cont de principii teologice clare, acceptate de gîndirea religioasă românească. Sînt restituiri, sînt și noutăţi, sînt perioade, sînt destine marcate de lumina divină, toate se impun prin trăire profundă. Ea a materializat cu atenţie direcţiile începute de Eugen Simion sau Ion Buzași.

Este un studiu sistematic în domeniu, continuu, prin atragerea de noi opere, autori, întîmplări, fenomene, analize, texte, nume cu rezonanţă în spiritualitatea românească. Istoria va continua cu alte evenimente, cu alţi poeţi.

Sînt evaluate sau reevaluate operele unor mari scriitori români: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Sînt surprinşi poeţi importanţi cu poezii religioase profunde, poate mai puţin prezenţi în spaţiul public obișnuit, precum Sandu Tudor, Vasile Militaru, Petre Got sau Virgil Todeasă, Ovidiu Vasilescu. Poeţi semnificativi pentru mari colectivităţi de credincioşi sînt prinşi în cadrul analizei sistematice: Traian Dorz, Radu Gyr, Costache Ioanid, Daniel Turcea, Zorica Laţcu-Teodosia etc.

Maria-Daniela Pănăzan a fost generoasă cu fiecare poet în parte, a scris profund despre Paul Aretzu, a adus în plin plan temele poeziei lui Eugen Dorcescu, sau a reliefat dimensiunea specială a poeziei lui Nichita Stănescu. Nu este uitată poezia lui Ştefan Augustin Doinaş.

Începuturile poeziei religioase au fost: imnurile creştine, tropare, Psaltire, Cîntarea Cîntărilor, colinde, cîntecele credinţei. Sînt enumeraţi Niceta de Remesiana, Ioan Cassian sau Dionisie Exiguul, cei care au pus în mişcare trăirea cu Dumnezeu prin imnurile care păstrează mireasma textului scriptural original.

Se pot observa orizontul de timp şi eternitate, simultan, instituţiile importante ale teologiei creştine: lumea lui Dumnezeu, omul ca parte a creaţiei, revelaţia generală, revelaţia particulară, iubire ca dimensiune divină, suferinţa – temă de inspiraţie profundă, depăşirea limitelor umane prin credinţă, speranţa ca înfrîngerea timpului negru carceral, ţipătul artistului într-o lume păcătoasă, influenţa valorilor creştine asupra memoriei colective şi artistice, puterea cuvîntului divin de a modela lumea, artişti transformaţi de opera proprie, mituri şi mitologii în viaţa de credinţă…

După ce, la rîndul său, cititorul se familiarizează cu noţiunile principale şi cu aspectele esenţiale ale domeniului, acesta este introdus în supra-dimensiunea poeziei religioase. Sînt prezentate sursele de inspiraţie ale poeziei religioase, fenomenul sacrul în oglindă cu desacralizarea, influenţele creştine pînă în secolul al XX-lea, dominantele poeziei religioase, simbolurile arhetipale, dimensiunea geografică a temei, ecourile biblice, convergenţa dintre poezia carcerală şi poezia religioasă. Sînt redate atent logica și taina în sfera poeziei religioase din secolul al XX-lea, cuvîntul care zideşte sau cîntarea cîntărilor. Sînt evidenţiate imnul sau zicerea ca formă de rugăciune, confesiunea, credinţa ca relaţie subtilă cu Dumnezeu, motivele religioase la poeţii români din exil, cei plecaţi spre Babilonul modern din Europa. Da, a existat exilul metafizic şi exilul lingvistic. Se pun în lumină poezia imnografică, sau taina iubirii, a nunţii, a psalmilor, a revelaţiei speciale etc.

Cartea trage atenţia asupra sacrului în poezia românească de la sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul secolul al XXI-lea, face o analiză a limbajului poeziei religioase, a poeziei rugăciune. La baza analizei stă o bibliografie de excepţie, bogată, nuanţată, profundă, demonstrînd că resurse gîndirii româneşti sînt extraordinare. Este relevată conexiunea cu marea cultură a lumii şi, pe verticală, cu Dumnezeu!

Despre Nichita Stănescu notează: „…nu întîmplător cuvintele devin necuvinte: ele curg lent înspre nevăz, neauz, nepipăit, negust, metamor-fozîndu-se în preacuvinte îngereşti, în imaginea absolută a îngerului cu o carte în mîini…”.

Ioan Alexandru este bine conturat ca personalitate aparte, iar opera sa a venit dintr-o tradiţie creştină de primă mînă: „Citirea cu un alt ochi critic a textelor de inspiraţie religioasă, a imnelor în întregimea lor, ar putea scoate la iveală un adevărat mistic a literaturii române, iar poezia lui recunoscută ca «poezia teologiei şi a liturgicii şi teologia poeziei»”.

Cititorul de poezie va remarca trimiterile istoricului literar la partea religioasă a poeziei lui Macedonski. De notat susţinerile corecte ale lui Nichifor Crainic: „…psalmii macedonskieni sînt plîngeri în faţa lui Dumnezeu, pe teme fundamentale, ce alcătuiesc tristeţea vieţii: vremelnicia ei, duşmănia semenilor, truda nerăsplătită, iluzia deşartă, deznădejdea, nefericirea, zădărnicia tuturor lucrurilor. E calvarul sufletesc al poetului, care îndură toate cu încredere în justiţia dumnezeiască”.

„Poezia-rugăciune este o modalitate artistică de a comunica gîndurile, ideile şi sentimentele  într-un mod specific liric, în care profunzimea cugetării şi complexitatea exprimării primesc conotaţii dintre cele mai diverse” (Maria-Daniela Pănăzan). Este prezentat fenomenului special al rugăciunii convertit în poezie prin impregnarea divinului în versurile artistului. Tehnica literară se reliefează prin modelarea consoanelor şi vocalelor cu fiorul spiritual, depăşirea limitelor şi deschiderea orizontului spre logos şi, dacă unele poeme nu fac parte din canoanele vreunei Biserici, ele se înscriu în patrimoniul liric românesc şi universal.

Despre arta limbajului în poezia religioasă, istoricul literar consideră că opera artiştilor inspiraţi este o facere, o lucrare care imită pe Dumnezeu în sensul bun al cuvîntului. Poetul este inundat de lumina divină, el duce mesajul la oameni sub semnul intertextualităţii şi trans-textualităţii. Remarcăm etapele: arta scrierii textului, momentul receptării textului, efectul de purificare provocat de text (conform teoreticianului H.R. Jauss, pe care îl citează).

Pînă la urmă, la baza limbajului biblic stă poezia. Chiar şi în textele în vers alb fiorul se transmite prin ritmul şi rima dinamică a verbului plin de har, prin organizarea ideilor în manieră divină, depăşind înţelegerea de suprafaţă, atrăgînd sufletul spre abis, stil preluat din psalmii lui David, specific evreilor și creștinilor în aceeași măsură…

Maria-Daniela Pănăzan a exemplificat istoria, a luminat studiul estetic cu exemple din poezia religioasă. Sîntem în faţa unei teologii a poeziei, selecţia făcută în carte demonstrînd valoarea acestui gen de lirică. Prospeţimea ideilor, tensiunea gîndurilor, sentimentele cu lumina inclusă.

În concluzie, autoarea ţinînd să sublinieze: „Privită în întregul ei, lirica religioasă supusă interpretării noastre este o manifestare de tip hierofanic a sacrului, divinitatea însăşi fiind regăsită în relaţia sa complexă cu Fiinţa Omului. Poetul, modelul antropologic arhetipal, este cel care realizează, prin versuri, prezenţa tainei divine existente în cotidian, dar şi camuflarea sacrului în profan, a re-găsirii de sine în lucrurile mărunte, a căror semnificaţii profunde nu mai sînt percepute, tainic, de către omul modern de astăzi”.

…Şi totul a pornit de la Te Deum Laudamus, imnul lui Niceta de Remesiana (338-420), poet al spaţiului daco-roman, pomul cu scribi rodind rotund peste acest pămînt numit România, cu umbra lui Dumnezeu pe mîna dreaptă a poetului în timp ce îşi scrie poezia, înfiorat de momentul special al inspiraţiei.

 

(Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. O istorie comentată,

Sibiu: Editura CronoLogia, 2016. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită.

Prefaţa de prof. univ. dr. Ion Buzaşi.

Coperta 1: Învierea Domnului – frescă, Mănăstirea Ţeţu, jud. Alba)