Stanisław Barańczak: născut la Poznan la 13 noiembrie, 1946, decedat la 26 decembrie 2014, la Newtonville – SUA; poetul, criticul literar, traducătorul polonez de poezie este şi unul dintre creatorii Nowa Fala (Noul Val literar – bazat pe evenimentele poloneze din 1968 şi 1970) şi activist al Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor(KOR). A folosit mai multe pseudonime: Barbara Stawiczak, Szczęsny Dzierżankiewicz, Feliks Trzymałko, Hieronim Bryłka. J.H., Jan Hammel, Paweł Ustrzykowski, S.B., Sabina Trwałczańska, St. B., Tomasz Niewierny. A fost frate cu scriitoarea Małgorzata Musierowicz şi văr cu prea-fericitul părinte Marian Konopiński. A suferit de boala Parkinson şi a decedat în emigraţie, în SUA, fiind înmormântat în cimitirul Mount Auburn din Cambridge (Massachusetts).
PLÂNGEA ÎN NOAPTE, DAR NU PLÂNSUL EI L-A TREZIT…
Plângea în noapte, dar nu plânsul ei l-a trezit.
Nu era plânset pentru el, deşi putea fi despre el.
Era vântul, tremurul ferestrei, pentru oameni, nimic de încălzit.
Şi ruşinea din semi-trezie, că ea atât s-a necăjit,
Ce era înăbuşit făcând dublu înăbuşit,
Prin faptul că noaptea plânge. Nu plânsul ei l-a trezit:
deci câte nopţi au fost înainte, când n-a acordat nicicând
atenţie – dacă scârţăitul lemnului trosnind în cămin,
creanga, vântul, tremurul ferestrei, unite cu adevărul uman
negau stăruitor; foşnetul lor s-a stins, înainte de a fi revenit
la cutia insomniei, obiectivul anonim:
„Plângea în noapte, dar nu plânsul ei l-a trezit? ”
La întinderea mâinii – acei supărători oameni
intangibil de dragi, cu al lor „Dormi, îţi vei aminti
în vis umezeala pernei, dreptul nocturn pentru semeni”.
Şi nu a întins mâna. Ar fi tulburat, ar fi murdărit,
cu gingăşie toporistă, tandreţea ei: „Uită.
Eu plângeam noaptea, dar nu plânsul meu te-a trezit –
Era vântul, tremurul ferestrei, pentru oameni, nimic de încălzit”.
NU
E doar cuvântul “nu” căruia să-i dăruim
bagajul de oase trosnite şi de sânge vărsat
el reuşeşte chiar întunericul din sângele şi oasele tale,
el chiar ştie istoria necunoscută a durerii (toate drepturile
sunt împuşcate), căruia i-a fost însângerată copia,
cu litere maşcate rupte de pe oase, foile mari
cusute cu aţa împuşcăturilor,
le poţi ridica zilnic de pe trotuare cu obosita
privire, tasta cu neputinţa mâinilor
e doar cuvântul „nu”, ultimul cuvânt
în domeniul sângelui – şi le vei cunoaşte odată cu zborul
roiului de salve din ţevi;
e doar cuvântul „nu”, să-l ai în sângele
care se scurge pe ziduri în zori,
îţi dau acest cuvânt, cum mi-aş da capul,
pentru că există durerea, cum mi-aş pune gâtul
în problema venelor şi punctelor şi pielii;
îţi citesc din literele durerii, cu nervii răsuciţi
cuvintele notate în grabă despre cei care sunt gata
să deschidă mereu scrisoarea unui trup străin,
să taie plicul pielii şi să decripteze cifrul oaselor;
e doar cuvântul „nu”, ultimul ţipăt de
rugăciune a sângelui, pe care azi ţi-o refuz ţie
cu care îmi refuz mie dreptul de plecare
CE VA FI MĂRTURIE
Krystynei şi lui Ryszard Krynicki
Nici manualele noastre de istorie, pe care nimeni
nu le deschide, şi încă pentru ce, nici
ziarele, care niciodată n-au fost deschise
spre realitate (dacă nu vom socoti câteva
necrologuri şi prognoze de timp), nici scrisorile
care atât de des erau deschise, că
nimic nu puteam scrie în ele deschis,
şi nici măcar literatura, la fel de închisă
în sine, în sertarele funcţionarilor sau
în sicriaşele de carton ale ediţiilor tăiate
dacă rămâne ceva, atunci sunt ochii deschişi
ale acelui copilaş, care azi nu poate înţelege
lumea noastră închisă – şi
deschide gura, ca să ne pună întrebări
şi, dacă nu încetează să-şi repete întrebările
va da adevărului nostru mărturie deschisă
SĂ PRIVIM ADEVĂRUL ÎN OCHI…
să privim adevărul în ochi: în absenţii
ochi ai celui zdrobit întâmplător
trecător cu gulerul ridicat; în sala de aşteptare
ochii ridicaţi spre tabela cu plecările
trenurilor de lungă distanţă; în miopii
ochi fixaţi îndeaproape pe un ziar scris cu petit:
în ochii spălaţi grăbit dimineaţa
de un somn neascultător, şterşi grăbit
după o zi de lacrimile neascultătoare, în grabă
ascunse cu monedele, căci şi moartea este la fel
de neascultătoare, prea grăbită te goneşte într-un fundac orb
al orbitelor; deci să dăm din noi totul
în proprietatea acestor priviri, să ne fixam la înălţimea
ochilor, ca o scriere cu cretă pe ziduri, s-avem curajul să privim
adevărul în ochii cenuşii, care nu se lasă de noi,
care sunt pretutindeni, înfipţi în trotuare sub tălpi
lipiţi de afişe şi înfipţi în nori;
chiar dacă sub noi niciodată nu se vor îndoi
picioarele, acest unul singur va reuşi să ne arunce
în genunchi.
Tradus şi prelucrat: Alexandru G. Şerban