— Între contemporan şi actual este de făcut această distincţie calitativă. „Contemporan” este ceea ce trăim sub ochii noştri în acest minut, „ac­tual” ceea ce, pornind din contemporan, rămîne multă vreme în actualitate. În literatură (fie poezie, fie proză) ne interesează actualul din contemporan, adică umanul, universalul, fără ca prin asta să fie nevoie de a şterge urmele contemporanului. A în­demna pe poet (şi pe romancier) să descrie mereu şi amănunţit evenimentul zilei este a pune în primej­die creaţia socialistă însăşi. Cînd poetul, de pildă, se limitează la o tablă de materii jurnalistică (intra­rea într-un apartament nou, tractorul, barajul de la Bicaz etc.), este imposibil să nu cadă într-o anume ariditate, fără veritabilă „actualitate” sau într-o pre­ţiozitate şi o delirantă fantezie cu care încearcă să vindece inaderenţa, artistică, la temă. Ceea ce ne interesează pe noi este ca poetul să ne entuzias­meze, să iubească, să aibă sănătoase tristeţi, să vi­breze, în fine, cu toată gama sentimentelor ca om nou în faţa unei lumi noi. Nu-l sfătuiesc să şteargă, deliberat, urmele contemporanului şi ocazionalului. Trăim evenimente care stîrnesc comoţii şi emoţii. Fără contemporan nu există actual. A nu face din accidental un program, a nu te academiza în ocazional, aceasta e regulă artistică. Ingenuitatea scoate prezentului.

Critici şi scriitori critici

— Un critic bun, ceea ce înseamnă un om cu gust şi pînă la un punct un artist, prin chiar faptul de a face critică e un activist şi contribuie la educarea bunului gust al marelui public. Căci nu alta e misiu­nea criticului decît a distinge frumosul de urît, motivînd prin citate convingătoare şi sprijinindu-se pe principii estetice. Prin urmare, fiind foarte adevărat că educarea în vederea perceperii frumosului e un comandament al societăţii noastre, problema este nu atît de a-i cere cronicarului să fie exigent, ci de a descoperi cît mai multe adevărate talente critice, dotate cu gust şi cu voinţă de cultură.

Scriitorii pot profesa critica, avînd în vedere că creaţia însăşi, deşi ingenuă, nu e un act simplist spontan ci şi de reflecţie. Un artist care nu are nici o părere despre arta altora mi se pare o absurditate şi este ştiut că marii artişti iar nu criticii au desco­perit pe marii lor contemporani. În general însă scriitorul poate să ajute pe alţii, explicîndu-se şi pe sine, tratînd despre scriitori foarte îndepărtaţi de persoana sa fie în spaţiu, fie în timp, iar cînd e vorba de contemporani apropiaţi numai descoperind cu generozitate un talent. Deocamdată, polemica între „confraţi” s-a dovedit acerbă, şi mai bine decît să dăm cititorilor un spectacol demoralizant, să în­cercăm a avea cît mai mulţi critici buni care, simţindu-se responsabili faţă de viitor, sînt feriţi de bucuria de  a  extermina.

Istoricii literari şi percepţia frumuseţii

— Între istoricul literar şi criticul cronicar co­mună este condiţia ca şi unul şi altul să aibă per­cepţia frumuseţii, însă istoricul literar este un om de ştiinţă şi ca atare în mod fatal (afară de rare excepţii) un specialist. Nu putem invita pe arheolog să-şi dea părerea despre pictura modernă. Reconstituirea trecutului pe temeiul documentelor e sarcină actuală a istoricului literar şi ea permite opera de creaţie. A solicita pe folclorist ori pe cercetăto­rul istoriografiei vechi să ia parte la dezbaterea despre un roman nou, ar fi fără sens. Dar vorbiţi de „dezbaterile actuale ale moştenirii literare”, deci de literatura mai veche. Evident, astfel de dezbateri se ţin în forurile competente, de pildă, la Institutul de Istorie literară şi folclor, şi totdeauna în scopul de a folosi o informaţie bine condusă la interpreta­rea ştiinţifică a moştenirii literare. Nici nu cunosc studii şi monografii, oricît de modeste ar fi ele, care să se limiteze la „informaţii stricte”. Dar nece­sităţile ştiinţei cer ca în afară de „studii şi mono­grafii” să apară culegeri de documente, repertorii bibliografice. Să ne ferim de a pune pe plan secun­dar preparaţia ştiinţifică sub pretext de „creaţie”. De fapt ceea ce trebuie să întărim la unii tineri for­maţii în medii jurnalistice e tocmai disciplina severă de bibliotecă şi informaţia exactă şi pe deasupra o serioasă cultură ideologică cu care să se ajute la interpretarea  ştiinţifică.

(Ştefan Bănulescu, Ilie Purcaru, Colocvii, Editura Tineretului, 1964)